Primii 5 ani de școală se termină cu cea mai frumoasă veste!

Gata, aproape s-a terminat. Câteva zile ne mai despart de clopoțelul final. Maine avem petrecerea de final de clasa a 4-a. De câteva zile îmi răsar în minte imagini de la început de clasa 0. Mi se derulează cu repeziciune imagini din toți acești 5 ani de școală. Ani cu multe schimbări în viața noastră, grei pentru noi toți. Dar se termină așa cum și-a dorit. E cea mai frumoasă realizare a vieții ei de elev.

În noaptea aia a plouat mult. Ce spun eu aici? A turnat cu găleata. Toată noaptea. Cerurile au fost generoase cu pământul. Ce să știe ele despre orășeni? Despre inundații, trafic, nervi în zile de luni. Ceasul meu a fost setat pentru 6 dimineața. Ceasul interior m-a trezit la 5. Un vis urât m-a trezit brusc. L-am alungat hotărâtă. Superstițiile nu sunt apanajul meu. Am mai stat un pic în pat. În liniștea dimineții, un câine lătra nervos pe fundal. Am revăzut în minte programul zilei. M-am rugat la Bunuțul pe scurt pentru ea și am sărit din pat. Cafea, mic dejun, duș, o trezesc, ora la care plecăm etc. Ghiozdanul era gata, ținuta era aleasă de cu seară. În timp ce făceam spuma de lapte pentru cafea, o vedeam cu ochii inimii bebelușă. Mică, roșie toată și înfometată. Când au trecut 10 ani și jumătate? Ce simplu era pe vremuri, când doar o plimbam în cărucior!

De emoție, m-a luat durererea de burtă. Am trezit-o ușor. Era veselă. Mi-a zis că se simte inspirată și crede că va fi o zi bună. Am îmbrățișat-o la ea în pat, așa cum îi place. Într-un final, am plecat. Cu 1 oră și 15 minute înainte de ora la care trebuia să fim la destinație. Am pus gps-ul. Am încremenit când am văzut că îmi arată 45 de minute de drum. Am ieșit în bulevard. Era haos. Luni dimineața, după cod de furtuni și ploi.

Înaintam ca melcul. Timpul de ajuns la destinație s-a mai mărit de 2 ori. Am început să intru în panică. Abia traversasem câteva străzi și simțeam că sunt captivă la mine în cartier. L-am sunat pe taică-său. Știam că nu are un elicopter și nu are cum să ne salveze de acolo. Dar măcar vorbeam cu cineva, să mă liniștesc. Era și el tot în trafic. Ne-am amintit împreună de ea bebe, am râs nițel, am încurajat-o un pic. O priveam în oglinda retrovizoare, cum se uita pe geam. Își mai rodea câte o unghie, încruntată. Îmi simțeam stomacul strâns. Am zis o rugăciune în gând și l-am rugat pe Bunuțul să nu ne lase. Să ajungem la timp.

Cu 10 minute înainte de ora la care trebuia să ajungem, am ieșit din haos. Am respirat adânc. Cineva din față, a luat piciorul de pe frână. Am dat brusc înapoi. Mi s-a oprit motorul. Mașina nu mai pornea. Simțeam o lacrimă în colțul ochilor. Am închis pleoapele, în timp ce avariile se auzeau sec. Ea nu zicea nimic. Am auzit doar ”mami?”.

Nu mai știu cum am plecat de pe loc, am zis doar că nu se poate așa ceva. Se pregătise prea mult, petrecusem prea multe ore în trafic în ultimele luni și fuseseră prea multe zile dedicate acestui proiect, ca să îl pierdem fără măcar să intrăm în concurs. Am ajuns la fix, iar în 2 minute ne dădeau drumul în curte. Părinții nu aveau voie în școală. I-am repetat clasa unde trebuia să ajungă, m-a îmbrățișat și a plecat. Cred că doar rușinea față de puhoiul de părinți m-a ținut să nu izbucnesc în plâns zgomotos. Lângă mine, o doamnă suspina și desfăcea o bucată de ciocolată.

Au fost 2 zile de concurs. Primul examen din viața ei de copil. La 10 ani și jumătate fix. Sunt sigură că nu își dă seama nici acum despre cât de mare a fost miza. Probabil peste câțiva ani va conștientiza. Acum se gândește la vacanța de vară și la locurile unde vom merge. La fapul că nu va avea temă de vacanță. 🙂

A fost în competiție cu 159 de copii. A câștigat un loc în fața altor 2 copii care și l-au dorit. A ieșit învingătoare. Din toamnă, va fi elev la liceul de arte Nicolae Tonitza. Când am ajuns acasă cu vestea, m-a îmbrățișat cu lacrimi în ochi și mi-a zis: ”Mulțumesc, mami, pentru că m-ai ajutat să îmi ating visul!”.

De 2 zile zac. Dorm și mănânc. Încerc să îmi revin după puținele ore de somn de noapte din ultimele luni. După emoțiile din curtea școlii, după toată această jumătate de an.

După 5 ani de școală, trăim ce ne-am dorit în ultimul. Am reușit. E merit de echipa: noi, bunicii, soră-sa. Fiecare am contribuit cu ce am putut: am dat timp mult și răbdare. Sper că ne-a mai rămas nițel, căci abia acum va începe cu adevărat.

Am avut emoții mari. În cei 5 ani de școală, am înscris-o doar în 2 competiții. La una am vrut noi (engleză), la alta a vrut ea (educație civică). M-am temut că se va pierde cu firea, că nu se va putea concentra și că nu va respecta cerințele impuse de examinare. Nu are acest exercițiu, pentru că nu am expus-o așa cum au făcut alți părinți.

Nu mai ascultați la nimeni care vă spune că nu e bună competiția. Atât timp cât pentru orice vis de acest gen copilul va trebui să dea un examen și să ia o notă, cot la cot cu alți copii, această idee nu se aplică. E adevărat, copilul trebuie să se compare cu el însuși, nu cu alții. Dar trebuie să știe ce înseamnă un concurs. Altminteri, nu va fi pregătit pentru astfel de situații.

Și, la final, atât vă zic: aveți încredere în copiii voștri! Și fiți atenți la ce le place, nu le bagatelizați dorințele și pasiunile. Acolo e viață adevărată!