„Ultimul lucru la care se gandesc parintii cand asteapta nasterea copilului lor este sa se intrebe daca e sau nu timid” spune psihologul american Philip G. Zimbardo. Cand dam nastere unui copil numaram degetele, ne uitam sa vedem daca are doi ochi, doua maini, doua picioare si incepem viata de parinte. De obicei, parintii asteapta pana cand apar unele probleme de comportament, iar copilul simte un disconfort foarte mare (ii este dificil sa se adapteze intr-un mediu nou, nu-si poate face prieteni, are dificultati scolare).
Daca pentru oamenii de stiinta timiditatea este un fenomen fascinant, pentru ca reprezinta centrul ideii de OM, pentru ca este locul principal in care oamenii iau contact unii cu ceilalti si reusesc in acest efort sau nu pentru a deveni fiinte sociale, pentru persoanele timide/copiii timizi, „inchisoarea tacuta” a timiditatii poate fi un cosmar.
S-ar putea ca o persoana non-timida sa se intrebe cum e in lumea unei persoane timide, cum e sa fii timid. Persoanele timide se pot intreba daca toti cei timizi experimenteza, simt acelasi lucru atunci cand „becul rosu” se aprinde. Raspunsul pentru a doua intrebare este si „da” si „nu”. Unele persoane timide pot fi doar ezitante si nesigure in relatia cu celalalt, altele pot fi doar usor jenate. Despre unii „timizi” abia daca se poate spune ca sunt cu adevarat „timizi”. Dar la extrema este frica intensa de oameni care poate tine persoana timida departe de orice contact social.
Te intrebi cum recunosti un copil timid la scoala, dar si acasa, in acelasi timp? Se pare ca exista cateva caracteristici: copilul poate fi conformist, supus, poate avea vocea stinsa, poate vorbi putin, rareori impartaseste idei/probleme cu ceilalti, chiar cu fratii sai, sau cu parintii, roseste foarte usor, arareori stabileste interactiuni cu ceilalti, il poti regasi undeva jucandu-se singur, retras, izolat de grup, cu care ii va fi greu sa se joace, te poate privi rar in ochi atunci cand vorbeste cu tine. Cei mai mari pot prefera cartile si statul in casa in locul iesitului cu prietenii.
Se poate spune despre timiditate ca este o „atitudine mentala” care predispune persoanele sa fie extrem de preocupate de evenimentele sociale (din partea celorlalti) si, astfel, dezvolta o sensibilitate la cel mai mic semn de respingere. De fapt, cheia ar putea fi „dificultatea de a comunica cu ceilalti”.
Atunci, intrebarea fireasca ce se pune este „Care sunt posibile cauze ale timiditatii?”, ce anume determina o anumita persoana, un anumit copil sa fie „timid”?
Trebuie sa stii ca timiditatea are si o componenta genetica, pentru ca temperamentul bebelusului il poate predispune sa reactioneze intr-un fel sau altul la situatii noi, dar are si o componenta care deriva din mediu, pentru ca mediul este responsabil de modelarea caracterului copilului.
Una dintre posibilele cauze ar putea fi asteptarile prea mari ale parintilor. Data fiind natura competitiva a societatii in care traim, este dificil din partea unor parinti sa nu aiba asteptari inalte de la propriul copil, acesta devenind cel mai vizibil simbol al parintilor lui. Atunci cand asteptarile parintilor sunt prea mari, copiii sunt programati, din start, la esec. Asteptarile trebuie sa fie in concordanta cu varsta copilului, dar si cu abilitatile lui, cu ceea ce realmente poate face copilul. Copiii ai caror parinti au asteptari prea mari vor internaliza aceste astetari si si le vor impune siesi, devenind adulti perfectionisti si care nu vor avea curajul sa incerce lucruri noi, pentru ca, „daca nu fac ceva perfect, mai bine nu-l mai fac deloc.”
O recomandare…cheia succesului este practica, astfel ca lasa copilul SA INCERCE, SA FACA!
O alta posibila cauza poate fi dragostea conditionata. Cand parintii asociaza dragostea lor cu succesul/performanta copilului, in mintea celui din urma se dezvolta ideea „sunt bun doar in masura in care am succes”. Auzim des „Daca nu esti cuminte, nu te mai iubesc!”.
Am putea crede ca daca asteptarile prea mari din partea parintilor pot reprezenta o posibila cauza a timiditatii, atunci asteptarile prea scazute ale parintilor nu pot avea un astfel de efect. Fals! Asteptarile prea scazute din partea parintilor sunt la fel de „daunatoare” ca si asteptarile prea mari, pentru ca extremele au acelasi efect si sunt daunatoare in aceeasi masura. Un copil de 2 ani are nevoie sa fie imbracat de catre parintii lui, dar la unul de 6 ani acest lucru nu mai poate fi considerat acceptabil.
Pentru a se simti independent, un copil are nevoie sa creada ca are alternative si le poate face, realiza. Parintii sunt vazuti ca experti de catre copii, iar daca unul dintre parinti crede ca propriul copil nu se poate pieptana, incalta, spala pe dinti etc, atunci acel copil va internaliza punctul de vedere al parintelui (si chiar nu va putea).
Si daca lucrurile stau asa, cum putem preveni timiditatea copiilor, stiut fiind faptul ca un copil timid va fi un adult timid, iar „neputintele” lui de acum, dificultatile pe care le are acum le va avea si cand va creste, cand va deveni adult, doar ca vor fi la alt nivel (nu-si va face prieteni la locul de munca, va fi supus, nu-si va putea cere drepturile, nu-si va putea infrunta vreun coleg sau propriul sef. Iar de aici deriva alte probleme).
Iti recomand sa atingi, mangai copilul, bebelusul, pentru ca studiile arata ca acei copii ai caror mame au raspuns la nevoile emotionale ale copiilor au dezvoltat ceea ce, stiintific, se numeste „atasament securizant” (Bowly – „Teoria atasamentului”). Ii poti vorbi bebelulusului, copilulului. Chiar daca un copil e prea mic pentru a intelege limbajul, vorbind, povestind, cantand il va ajuta sa-si „seteze” un „program social in miscare” (Ph. Zimbardo).
Cand mai creste putin, ajuta-l sa-si inteleaga si sa-si exprime emotiile, sa vorbeasca despre ele. Acest aspect este foarte important pentru dezvoltarea inteligentei emotionale. Iubeste-ti copilul neconditionat. Dar, cu toata dragostea si intelegerea, stabileste foarte clar limite si disciplineaza pozitiv. Daca nu vei fi acum in stare sa impui limite ferme unui copil de 3-4 ani, ma intreb cum se va intampla acest lucru cand copilul va avea 15 ani.
Invata-l sa fie tolerant cu sine si cu ceilalti. Acest spect este parte importanta din inteligenta emotionala, de asemenea. Si tot acest lucru faciliteaza interactiunea dintre copii si isi pot face mai usor prieteni (ceea ce creste, inerent, increderea in sine si imbunatateste imaginea de sine).
Construieste-i increderea in sine si in ceilalti oameni. Copiii au incredere daca sunt investiti cu incredere. Au incredere in oameni doar cand li s-a acordat incredere si au invatat aceasta lectie. Da dovada ca ai incredere in copilul tau, iar el va fi capabil sa aiba, la randul sau, incredere in sine si in ceilalti.
Acorda-i atentie copilului, lasa copilul sa inteleaga ca este important si pretios pentru dumneavoastra (desi unii copii par a avea nevoie 110% din atentia noastra)… pana la urma, chiar este important si pretios pentru noi!
Conceptul de „incredere in sine” pare unul larg si greu de „contabilizat”, de cuantificat. Cum anume fac sa cresc increderea in sine a copilului meu? Asa cum spuneam mai devreme, invata-l lectia increderii, fa-l responsabil. Cand e micut, fa-l responsabil de lucruri marunte (poate de animalulul lui de plus, poate de papusa preferata etc). Ofera-i atentie, adica asculta-l atunci cand are ceva de spus, asculta-l cu atentie si da-i un raspuns. Iubeste-l, iubeste-l, iubeste-l! In toata aceasta iubire, pune limite clare si ferme. Indiferent de varsta, ca e mic sau ca e mare, scoate in evidenta punctele tari ale copilului (un exemplu ar fi sa-l lauzi, pur si simpul, in fata prietenilor si sa spui ce lucruri extraordinare poate el sa faca, sau cat e de bun in X lucru. Copilul se va simti grozav!) si incurajeaza-l in permanenta! Incurajeza-l sa incerce ceva nou ori de cate ori are ocazia, sau fii tu primul care da tonul. Nu compara merele cu perele, cu alte cuvinte, nu-l compara cu niciun alt copil, pentru ca frumusetea Universului este ca suntem unici, iar situatiile de viata sunt particulare, astfel ca o comparatie cu un alt copil nu este deloc justa.
Te poti juca cu anumalele de plus, ii poti construi o poveste in care sa-l inveti sa-si recunoasca emotiile si sa recunoasca si emotiile celorlalti.
Timiditatea poate fi invinsa, astfel ca iti recomand sa fii atat antrenorul, cat si coechipierul copilului tau in acest drum!”
Mirela Tiganas
Psiholog clinician specialist
Psihoterapeut
0751.291.115
Sursa foto: Arhiva personala Mirela Tiganas
