La noi grădinița a început la 1 septembrie și școala pe 9. Azi, 10 octombrie, ne-am privit dimineața printre gene și amândoi ne-am dorit același lucru: o porție zdravănă de somn. Știți cum e prima lună cu un bebeluș? Cam așa suntem noi după acomodarea a 2 copii – unul de grupă mică și unul de clasa a V-a.
Era prin august. Veneam de la mare din Bulgaria și am făcut un popas prin Olimp, la o cârciumă vestită. Pe care nu o recomand sub nicio formă, dar asta e altă poveste. Știam toți că e finalul vacanțelor noastre împreună pe acest an. După masă (eșuată), am vrut să mai stăm nițel de vorbă cu valurile. Fetele au cules scoici, eu le-am alergat nițel, vântul mi-a zburat pălăria și m-am făcut de râs punându-mi bermudele în valuri. Pentru că nu am reușit, evident și am picat toată, ca o sirenă începătoare, în spuma mării. La plecare, Fata cu Părul de Aur (cea mare), nu se da dusă de la mal. A plâns și mi-a mărturisit simplu că îi e frică de clasa a V-a. Am râs și i-am zis la fel de simplu: “Și mie”. A râs și ea.
Știu că e important ce i-am zis atunci, adică fix ce mă motivează și pe mine: “Știi ceva, ne e frică tuturor. Dar asta e super puterea familiilor. Copiii nu sunt singuri, părinții sunt mereu lângă ei, mai ales când e greu.” Ca să vă faceți o idee, când am născut-o pe mica mi-a fost așa greu, că nu mai știam ce să fac. Și azi, după 3 ani, îmi amintesc vorbele soțului: “Nu va fi toată viața mică, iar tu nu vei rămâne lăuza câțiva ani de acum încolo. Trece repede. Ai să vezi. E doar un moment din viața ta și a noastră”. Cu îmbrățișarea atașată, a fost balsam, nu alta. Și azi îmi amintesc vorbele astea, când îmi e greu. Așa știu de puterea cuvintelor pentru suflete speriate.
Ei bine, ne-am ținut de promisiune. Amândoi. Cum a fost? Greu. E în continuare. Cine are cel puțin 2 copii pe care trebuie să îi pregătească de școală și grădi știe ce spun. Voi, ăia cu un copil, stați jos, azi nu e despre voi. Poate doar dacă sunteți mamă singură, pentru că acolo chiar e foarte foarte greu.
A, mai vreau să stea jos, chiar pedepsit (sic, parenting) cel care a zis vorba aia “Unde crește unul, crește și al 2-lea.” Serios? Păi să vină el să îi crească. Să stea el noaptea și să îi vegheze bolnavi, să facă el teme cu unul și să îl învețe să învețe, în timp ce ăla micul face tantrum de oboseală, că i-a sărit ora de somn. Să trateze el anxietăți de separare și crize de gelozie în tandem, să se împartă el cu cine doarme și mai am multe exemple. Inclusiv alea cu dusul și luatul de la școală, când ambii copii se bat pe mami. Deci, sigur cel care a inventat vorba de duh e bărbat, unei femei nu i-ar fi trecut vreodată prin cap așa ceva.
Așa, iar acum puneți deoparte cărțile de parenting, că va zic cea mai tare morală a poveștii: cu toate strigătele ambilor copii după mama lor, tatăl trebuie să fie acolo. Hai, lăsați că toată lumea are ședințe. Și un job important, de la care nu poate lipsi. Dragilor, acomodările, când familia are mamă și tată, se fac împreună. Nu, nu fac bunicii acomodari. Ok, sunt și ei pe acolo. Dacă sunt parte din familie, desigur, nu doar cu numele. Dar ca ăla micu să se simtă în siguranță, mama și tata trebuie să fie prezenți în viața lui împreună. Că doar când e copilul bolnav, cu branula la spital, nu delegați bunicii să stea cu el, nu?
Mama îl duce, tata îl ia. Mama îi face orez cu lapte, tata îl culcă. Tata face tema la mate cu el, mama la engleză. Acord tacit. Prin rotație. În toată perioada acomodării nimeni nu își pune bere cu băieții sau masaj la spa cu fetele. Își anunță colegii că face acomodare și șefii și stă acolo, umăr la umăr cu partenerul. De ce? Păi simplu: ca să înțeleagă copilul despre ce i-am zis eu fetei în valuri. Să se simtă susținut, nu copleșit. Și să simtă super puterea familiilor. Să știți că ei simt asta, indiferent de vârstă.
E greu, neică, adevărat. N-am citit, decât manuale. Am scris din joi în paști. Am răspus la mailuri târziu. Am amânat unele proiecte. Am avut puține întâlniri. Asta la mine, la soț nici nu am îndrăznit să întreb. 🙂 Și nici el nu s-a plâns. 🙂 Dar am dormit la program, am mâncat la fel, mi-am ascuțit skillurile de arbitru și am alergat cu limba scoasă de colo colo. Am făcut teme, am explicat comportamente, le-am încurajat să se împrietenească cu băieți și fete, să îi înțeleagă pe profesori, să pună întrebări acolo unde nu înțeleg de ce-ul, să se orienteze în spațiu. Sigur, am primit și ceva bonusuri: o răceală, o enteroviroză dată de la unii la alții, m-a lăsat mașina în drum. Aventuri pe toate planurile. Pentru că faptele bune nu rămân nepedepsite, nu-i așa?
Dar știți ceva: se vede bine, chiar și fără ochelari pe nas. Par bine și fericite. Se duc repede din mâna noastră dimineață. Le sclipesc ochii. Vorbesc cu entuziasm de colegi și de profe. Pare că nu ne-am unit degeaba eforturile și nu ne-am întins nervii în zadar, că la pilates reformer.
Sigur, nu s-a terminat. Abia a început. Dar prima etapă a fost parcursă. Dacă am fost noi 2 acolo, ele au simțit. S-au simțit încurajate. Pentru că în spatele acomodării copiilor la școală și grădiniță, stau 2 părinți, de obicei. Nu e niciunul mai breaz decât altul, amândoi au sarcini de serviciu și amândoi trebuie să le temporizeze în perioade din astea. Nu scrie nicăieri că doar mama trebuie să fie acolo: serios, o să încep să cred că e o conspirație împotriva femeii. În sarcină, doar ea. La naștere, doar ea. Alăptatul e doar al ei. Păi și școala și grădiniaă tot ale ei să fie? De ce??
Așa că dragă tătic, nu uita, oricât de independent ai vrea să îți vezi copilul și oricât îți dorești ca școală să fie doar grijă lui, durează un pic până acolo. E nevoie de tine acum, aici. Dragă mămică, oricât de tare ai fi pe postul tău important, câștigat cu sacrificii, locul tău de lângă copil acum, aici, nu poate fi înlocuit de nimeni. Așa e, când omului mic sau mare îi e greu, gândul lui e la mama.
Hai, nu fiți supărați și deranjați! E doar o perioadă din viața voastră, a tuturor. Trece repede! Uneori, prea repede!
