De 3 ani incoace, copila noastra petrece in jur de 2 saptamani la bunicii de langa Bucuresti, in afara de cele 2 saptamani pe care le sta cu bunicii din oras, cand noi suntem plecati in vacanta parintilor. Sigur ca nu ne-a fost usor deloc. In prima astfel de expeditie, cum ii zicem noi, a plecat la bunici cu manual de folosire. 🙂 Sau instructiuni de utilizare, cum vi se pare ca suna mai bine. Bunicii au printat regulile si nepoata ii intreba de fiecare data cand dorea ceva daca scrie in manual ca are voie sau nu sa faca. Ne-am amuzat cu totii, mai ales ca era la varsta la care impingea cat de mult putea limitele, ca sa le testeze si sa vada cat sunt de flexibile. Din fericire, bunicii din partea tatalui au trecut testul si asa am indraznit in continuare sa o lasam in vacanta si al doilea an si al treilea an, acum.
Ma intreaba prietenele mele cum am reusit sa o las sa plece de langa mine, sa nu stiu ce face moment cu moment si sa nu o supraveghez in permanenta. Ma intreaba daca nu imi e frica ca nu cumva sa ii schimbe bunicii obiceiurile, cele alimentare sau rutina somnului, de pilda. Ma intreaba cum pot sta fara ea, ce fel de inima am?! Ma intreaba cum ma pot bucura fara ea in week-end sau ce fac acasa cand ea nu e – nu e casa pustie? Sigur, ma intreaba daca nu imi e dor si ce mai facem noi cand ea nu e acasa, ce mai vorbim, gandim sau simtim.
A fost interesant, in primul an cand am lasat-o. Am parcurs cei 120 km distanta pana acasa cam bosumflata, ma uitam catre scaunul de masina din spate in oglinda si il vedeam gol. Simteam un gol in masina, era liniste si aveam un gol in stomac. Eram trista, parca imi lipsea ceva. Apoi m-a sunat tatal ei, i-am spus ce simt si m-am cainat un pic. Mi-a spus si el ca simte acelasi lucru, dar ca el crede ca e normal sa simtim asa. E prima oara cand trecem prin asta. Apoi am ajuns acasa, ma astepta cu masa pusa, am cinat si am baut un vin bun. Am inceput sa vorbim, la inceput despre ea si treptat treptat, despre noi. In cateva ore eram in oras, ne plimbam pe strazi noaptea si ne simteam ca in studentie. In toata perioada cat ea a fost plecata, am reusit sa facem tot ce nu facusem in anii in care nu mai putea iesi seara, pentru ca aveam program: la film, la teatru, la terasa, la plimbare, in vizita, la restaurant. Nu mai gateam, mancam in oras. Nu am calcat, nu am spalat, nu am facut curat, marturisesc. Ne intalneam seara dupa birou in oras, si desi munceam, ne simteam in vacanta. Intr-o seara mi-a trecut prin cap sa ma simt vinovata nitel, dar el, tatal ei si iubitul meu de atatia ani, m-a rugat frumos sa las gandul acesta sa plece de la mine. Ca nu mi se adreseaza. Si asa am facut. A fost un timp al nostru, ca in vremea studentiei, ca pe vremea cand eram doar noi 2, fara ca sa fie inca in viata noastra. Si ne-a placut tare mult, ne-am dat seama ca suntem ok si ca ne simtim ca intotdeauna, ca nu s-a schimbat nimic intre noi.
Vorbeam la telefon cu pitica, ne povestea ce ispravi a mai facut, in ce locuri a mai fost si ce a mai vizitat. Cum s-a balacit la Sarata Monteoru si cum o tine apa la suprafata, pentru ca e sarata. Cu cine s-a imprietenit, ce a mancat si cum s-a jucat cu tataia. Era haios, ne amuzam. Nu o intrebam daca ii e dor de noi, o intrebam daca doreste sa vina acasa. Si imi spunea ca nu, ca se distreaza foarte bine. E copilul meu, am invatat-o sa spuna ce simte si stiu ca, daca imi spune ceva, asa este. Nu a plans niciodata cand am plecat si am lasat-o la bunici, nu a plans niciodata cand au plecat bunicii de la ea. Pentru ca am invatat-o sa simta iubirea noastra si a lor si ii spuneam de fiecare data ca e o despartire de moment, ne vom intoarce cu totii. De aceea probabil nu plange la plecari, pentru ca nu simte abandon in aceste momente.
Si asa am invatat cu totii ca intr-un an exista mai multe tipuri de vacante. Printre care si aceste vacante, cand e la bunici, care inseamna in acelasi timp si vacantele parintilor. Care se intorc de la parinteala la cuplu si la regasirea lor cu totul. Care nu uita ca sunt parinti, dar isi reamintesc mai bine ca sunt iubiti. Stiti ca asta face bine si relatiei noastre de familie? Ne regasim mai incarcati cu totii, de iubire, de rabdare si de dorinta de a ne chitai, cum zicem noi. Ne rostogolim, ne chitaim cu totii la regasire, ne mirosim pielea si parul, o tinem in brate ca pe bebelusa si o tin pe burtica mea, ca in vremurile de bebeluseala. E asa frumoasa regasirea! Traiasca vacantele la bunici!
