Îți mănânci și tu emoțiile și grijile la masă?

Imi amintesc perfect ziua când mă invitase la ea în birou, îmi oferise o bucată de ciocolată cu zâmbet mieros, după care, cu același zâmbet mi-a comunicat că mi-am cam luat-o în cap și că aș face bine să nu uit că ea e șefa mea. Că în firmă nu avem aceleași drepturi și nici aceleași îndatoriri și că eu am cam uitat asta în ultima vreme. Că dau exemplu prost colegilor și că nu tolerează așa ceva. Vorbea apăsat și pe ton linear, în timp ce mesteca între degete staniolul de la ciocolată, cu zgomot. În același timp, eu auzeam cum trosneau alunele pe limba mea, strivite de dinții uimiți de ceea ce urechile auzeau. Simțeam cum se duce zahărul din tableta de ciocolată rapid către creier și cum acesta cere și mai mult zahăr, în timp ce mâna se întinde după o altă tabletă și încă una. Nu mai puteam deschide nici gura, aerul din biroul de 2 pe 3 metri parcă dispăruse cu totul, iar ochii minții orbiseră cu totul, ascunzând haotic amintiri despre o relație de lungă durată cu un angajator în care investisem tot timpul meu și al familiei mele, care mă făcuse să cred că am toată libertatea de pe lume. Mă purtasem ca în firma mea, îmi păsa de orice cheltuială și de fiecare proiect, ca și cum erau banii meu. Iar femeia asta cu zâmbet mieros îmi spunea azi că mi-o luasem în cap, ca unui copil de 5 ani, ștergând cu buretele anii relației noastre și uitând de sutele de mii de euro pe care le câștigasem cu munca mea de zi și de noapte pentru firma în care eram doar angajat. Am închis ochii pentru o clipă, am tras aer în piept și am ieșit din birou.

Mi-am mâncat cu noduri propriile emoții

Nu am râs, nu am plans, am rămas blocată, fără să mă pot exprima în birou. Am mâncat la prânz, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Poate într-un ritm și mai alert decât de obicei, pus pe seama unei întâlniri neașteptate la care trebuia să ajung degrabă. În mașină, către locul întâlnirii, am deschis o pungă de covrigi. Când am ajuns la destinație, vorbisem deja la telefon timp de 40 de minute, iar punga de covrigei era deja istorie. Am aruncat în grabă ambalajul la coșul de gunoi de la intrarea în clădirea de birouri a clientului. Acolo, în sala de meeting, am ronțăit continuu un bol de alune prajite, caju și migdale. La felul 2 am data gata jumătate de platou de tarte cu fructe. Vorbeam și mâncam, mâncam și vorbeam. Am ieșit după 2 ore, am ajuns la birou, mi-am lăsat lucrurile, m-am urcat în mașina mea și am pornit către casă. Pe volanul mașinii, timp de 1 oră și ceva, cât a durat drumul către casă, am plâns toată scena de dimineață, în timp ce am devorat o ciocolată amară, ca și starea mea de spirit, la telefon, cu cea mai bună prietenă. Creierul cerea alinare și eu nu aveam să îi dau decât ce cumpărasem în drum, în speranța că pot să umplu golul ăla imens, lăsat de dezamăgirea și șocul prin care abia trecusem. Acasă, am îmbrățișat frigiderul. Nu doar în seara aia, ci toate serile ce au urmat. Ca să uit, mâncam non stop. Mai ales alimente care scoteau zgomot când le mestecam. Sau alimente zemoase, cu grăsimi multe. Sunetul și consistența lor îmi linișteau sufletul. Dar, din păcate, nu îmi încălzeau inima.
Caloriile se adunau, ficatul și pancreasul erau foarte solicitate, emoțiile rămâneau tot nealinate. A fost unul dintre cei mai urâți ani ai mei, din punct de vedere emoțional. Îmi lăsasem cu totul la voia întâmplării emoțiile, care erau conduse de blocajul pe care îl suferim în acel birou, în acea dimineață friguroasă de ianuarie. Golul mare deschis atunci rămânea tot mai mare, oricâtă mâncare aruncam eu în el. Credeam că îl voi putea acoperi cu mâncare, dar nu făceam decât să îl măresc, iar corpul meu să se simtă și mai rău. Îmi mâncam la fiecare masă neliniștea, frustrarea și tot mixul de emoții care nu îmi dădea pace. Nu mai știam când și dacă îmi era foame. Mâncam pentru că sufeream, sperând ca mâncarea să îmi ofere alinare și să mă înconjoare cu îmbrățișare.

De ce mâncăm?

Când ne așezăm la masă sau pur și simplu când întindem mâna după mâncare, știm de ce facem acest gest? Ne este realmente foame? Acordăm creierului un pic de timp, ca să îi oferim răspunsul la întrebare? De cele mai multe ori o facem mecanic. Prea puțini dintre noi mâncăm conștient. Prea puțini simțim gustul mâncării, mestecând tihnit, acord răgaz stomacului să trimită mesaj creierului. Și mâncăm, și mâncăm și tot mâncăm, fără oprire. Vorbind la telefon sau în fața televizorului. La volan sau pe tastatură, în mers, alergând după tramvai. Nu simțim gustul mâncării, nu simțim mirosul, nu simțim bucuria actului mâncatului. Ne oprim doar când simțim cum ne crește stomacul sub mână și bubuie, strigând după ajutor. Dar satisfacție nu simțim nici atunci. În speranța că putem umple golurile din suflet cu mâncare, continuăm să ne oferim și mai multă mâncare. Nu căutăm calitate, căutăm cantitate, ca să nu mai auzim suferința din noi, care strigă. Îi închidem gura cu mâncare. Încercăm să tratăm suferința cu mâncare. Lipsa de iubire, de apreciere, de recunoaștere, de acceptare și de valorizare – toate acestea ajung să aibă în mintea noastră un singur tratament: mâncarea. Nu mai mâncăm demult de foame. Stomacului îi trebuie foarte puțin. Inima însă cere și pentru că nu știm sau nu avem resurse, noi îi dăm mâncare. Oamenii supraponderali sunt oameni în suferință, nu mai râdeți de ei! Iubiți-i! Arătați-le atenția voastra! Contribuiți la vindecarea lor!
Ați văzut om nefericit care să mănânce sănătos? Eu nu! Doar fast food, parcă în dușmănie….pe propria persoană…pentru că nici el nu se mai iubește.
Mai mult de jumătate din populația globului e obeză, copiii au devenit obezi. Suntem o planetă de oameni nefericiți și neiubiți!
De aceea, atunci când intru în relație cu un om care vrea să își schimbe stilul alimentar, abordarea mea este prudentă. Încet și cu calm, din pas în pas. Mâncarea sau slăbitul nu sunt aspecte care țin doar de meniuri și planuri alimentare, de nutrienți și calorii, ele au legături puternice cu stima de sine și aspecte pshihosociale. Oamenii sunt în acel punct pentru că viața lor, la un moment dat, a luat-o pe un drum, iar ei au scăpat frâiele. De aceea și-au format niște obiceiuri alimentare, ca să se aline. Nu e simplu și nu se rezolvă în câteva zile! Eu am fost acolo și știu.
Dar voi? Și voi vă mâncați propriile griji și emoții? Cum ați trecut peste aceste momente și ce v-a ajutat?
Dacă doriți să fiți la curent cu noutățile de pe blogul de viata sănătoasă, puteti da LIKE paginii de Facebook sau vă puteți abona la Newsletter!
Sursa foto: aici