Am pierdut 2 prietene anul trecut

S-au dus. Așa au vrut ele. Sau poate și eu le-am lăsat. Că într-o relație sunt întotdeauna cel puțin 2, fiecare responsabil de partea lui de relație. Cu toate acestea, ele s-au dus, una după alta. Sau în același timp, când eu probabil eram prea ocupată cu bebelușeala și cu traiul în 4, ceva nou și altfel pentru mine la acea vreme. Una dintre ele a divorțat și a plecat. Probabil i-a fost greu sau i-a fost rușine sau atât a valorat prietenia noastră pentru ea sau atât de puțin am pus eu în prietenia noastră. Cert e că am aflat la ceva vreme după ce hârtiile fuseseră deja semnate și rănile sângerau demult. Cealaltă s-a dus singură. Știți iubirile alea care ar fi putut să fie, dar niciodată nu apucă să se săvârșească? Când poate ea, nu vrea el, când vrea el, pe ea o doare capul. Cam așa și noi, cu toată străduința. Până când, la un moment dat, apelurile sunt din ce în ce mai rare și urarea de ziua ta vine la ora 10 noaptea, după ce vede postarea ta de pe Facebook. După care, pe tine te doare atât de tare sufletul, că uiți și tu de ziua ei. Și e comisă de tot. Anul trecut, am pierdut 2 prietene. Dragi. Prietenia noastră avea vreo 6 ani. Poate atât i-a fost viața…
Am crescut cu prietenia ca valoare. Casa noastră era mereu plină de prieteni. De sărbători, de aniversări, cu orice ocazie. Prietenii au fost ca balsamul. De suflet, nu de rufe. Dar am vazut și partea mai puțin frumoasă, când prietenii se duc, pentru că nu trăiesc aceleași valori ca tine. Tot nu am fost pregătită. Cred că nimic nu te pregătește pentru pierderi. Suntem mereu pregătiți pentru bine și pentru câștig. Dar pierderile ne lasă întotdeauna răni deschise. Ele și trădarea. Mai ales pierderile de oameni. Când cineva pleacă, smulge din tine ceva. Ia cu el tot locul pe care îl construise în inima ta. Acolo rămâne un gol, ca atunci când scoți o măsea. La început, rana e mare și curge sânge. Apoi se vindecă ușor, când timpul își pune patina pe ea. Din când în când, te mai pipăi acolo cu limba sau cu degetul. Nu te-ai învățat cu locul. Mai speri că a fost doar un vis.
M-am trezit în multe dimineți cu gândul că poate a fost doar un vis. Și că ele sunt încă acolo, că abia am vorbit și am râs și am vorbit despre copii și despre visurile noastre, despre vacanțe și călătorii, despre zodia noastră, pe care o împățim toate 3. Am revăzut cu ochii minții toate locurile unde am fost împreună, vinul pe care l-am băut în serile târzii de vacanțe, pozele pe care le-am făcut împreună. Dar m-am scuturat brusc, pentru că mi-am dat seama că încă visez.
Când un om pleacă din viața ta, plângi până nu mai ai lacrimi. Nici nu știi de ce plângi. Pentru că nu mai e, pentru că tu nu ai observat când el s-a dezlegat de tine, pentru că plecarea e cea mai mare frică a noastră, a oamenilor, încă de la sânul mamei. Pentru că nu ai putut să îl ții sau pentru că îți dai seama că totul a fost fake. Că a fost doar în capul tău. După care, când nu mai ai lacrimi, îți zici că atât a fost să fie. Că doar atât a trebuit să dureze, că omul ăla a venit în viața ta cu o lecție pentru tine. Iar când a plecat, de fapt, misiunea lui în viața ta s-a săvârșit deja.
Dar ce fac cu lacrimile? Cu întrebările? Cu rănile? Dacă pun mâna, e încă rană deschisă și mi se umple palma de roșu. Lacrimile îmi țâșnesc de sub pleoape la această atingere brutală. Prietenia e ceva sacru pentru mine. Chiar dacă poate nu sunt cea mai bună prietenă de pe pământ. Nu vin la ușa ta cu tartă, nu te sun zilnic, nu îți plătesc facturile. Dar fac alte lucruri și, mai presus de toate, îi mulțumesc Domnului în fiecare seară că mi-a dat prieteni buni, de ani îndelungați. Și le rostesc numele și mă rog pentru ei, ca zilele lor să le fie mai luminate și mai ușoare. Și sunt sigură că în unele zile, rugăciunile mele le ajung la urechi și îi ajută.
Voi lăsa rănile la vedere, la soare și în vânt. Nu le ascund. Știu că o să mă doară și mai rău. Dar nu le voi ascunde. Sunt pregătită să le las să se vindece în ritmul lor. Între timp, mă voi retrage ca să mă întreb ce e nevoie să învăț din aceste 2 pierderi. Iar dacă ele vor vrea să se întoarcă vreodată, să știe că le voi primi cu brațele și inima deschisă, indiferent cât timp a trecut de la ultima îmbrățișare!
Vă las mai jos un video, care mie îmi place foarte tare. E despre apă și sare, rostit de Dragoș Bucurenci, acum câțiva ani la TED. Merită să vă faceți timp câteva minute pentru el!

Dacă doriți să fiți la curent cu noutățile de pe blogul de viata sănătoasă, puteti da LIKE paginii de Facebook sau vă puteți abona la Newsletter!
Sursa foto: aici