Ultima oara am scris aici in urma cu o saptamana. Atunci, lumea era altfel pentru mine, la fel si pentru noi toti. A fost o alta viata. Caci dupa 31 octombrie 2015, lumea noastra s-a schimbat, nu mai este la fel. Ne-a traznit in cap si in suflet, in moalele capului si in adancul cel mai strafund al credintelor si emotiilor noastre. Ne-am dus la somn niste oameni, ne-am trezit altii. Caci dupa tragedia care s-a petrecut intr-un spatiu in care oamenii s-au dus sa se simta bine si sa se bucure, cand si-au gasit acolo sfarsitul neomenesc al vietii lor, nu ai cum sa mai fii la fel si sa mai simti la fel.
Pentru mine a fost un moment crucial, in care m-am trezit si mi-am dat seama ca eu pana acum nu am pretuit suficient viata. Desi de destula vreme pe pamant si fiind binecuvantata sa dau nastere unei vieti, cred ca abia sambata dimineata mi-am dat seama cu adevarat ca viata trebuie omagiata zilnic. Ca e un dar fara de pret si ca in afara lui nu conteaza nimic altceva. Ca poti sa vezi soarele rasarind si ducandu-se la culcare si ca poti sa te bucuri de asta. Ca respiri si ca esti viu, ca ai o familie si prieteni buni, cu care sa imparti bucuriile si necazurile. Si ca trebuie sa fii mereu impacat cu tine si cu ceilalti.
Am plans si am suspinat la fiecare cuvant spus de prietenii mei de pe Facebook care au pierdut pe cineva sau care cunosc pe cineva afectat de aceasta tragedie. Mi-am acoperit timp de cateva zile sufletul de doliu pentru toate aceste suflete pe care nu le cunosc, dar care sunt oameni ca si mine si pe care ii indragesc, pentru ca suntem toti fapturi ale aceluiasi Creator. M-am lasat cuprinsa de intristare, indignare si furie, pentru toate cuvintele pline de ura spuse sau pentru cele rostite in momente in care cuvintele nu isi aveau rostul. Am vazut noroi aruncat si lipsa de decenta, specifica pentru unii oameni lipsiti de calitate care traiesc pentru noi. Am vazut profitori si am vazut oameni saritori, sa faca lucruri si sa ajute.
Am trait toate acestea si mi-a fost greu sa ma bucur pentru mine, desi zilele acestea au fost de vacanta, departe de Bucuresti, momente in care am sarbatorit 15 ani de cand impart viata cu acelasi barbat, odata cu rostirea juramintelor pe care ni le-am facut atunci. Mi s-a parut indecent sa ma bucur nu zic public, dar nici macar in intimitatea noastra, cand o natie intreaga sufera si vieti intregi s-au ridicat la cer, din cauza neglijentei si coruptiei din tara noastra. Dar a si fost un moment foarte bun sa vorbim din nou despre valori si despre principii de viata, despre ceea ce trebuie sa facem in continuare pentru noi si vietile noastre, dar si pentru cei din jur. Ce putem face sa iesim si mai mult din celula noastra, sa ii ajutam pe ceilalti mai mult si binele nostru sa nu ii afecteze niciodata pe acestia, ci dimpotriva, sa contribuim si la binele lor. Despre cum sa ne crestem copilul sau copiii in spiritul eticii si al onestitatii si sa vorbim despre asta mai des de fata cu ei, pentru ca niciodata nu vor fi prea mici sa auda si sa priceapa asa ceva. Despre valoarea lucrurilor si despre valoarea vietii. Despre cum sa cautam neincetat raspunsuri la intrebari si cum sa ii incurajam si pe ceilalti sa isi ceara drepurile. Din respect pentru viata noastra, dar si pentru a Celui care ne-a daruit-o, si pentru parintii, bunicii si cei de dinaintea noastra! Dar si din iubire, care sta la baza creatiei noastre si a vietii noastre si pe care, daca nu o uitam vreodata, ne va lumina faptele si cararile vietii!
Sa pretuim viata deci si sa auzim ruga si iubirea celor din jur, intalnindu-ne cu totii intru lumina pe care doar pacea o va aduce in vietile noastre!
