2008 a devenit la noi in familie un an foarte important. E anul in care am adus pe lume, in ajun de sarbatori, cea mai draga fiinta din familia noastra mica: copila noastra. A fost un vis implinit. Ne-am dorit o fetita blonda cu ochi albastri. Am primit fata cu parul de aur, care atunci cand iese afara, cu adevarat soarele ne zambeste cu ingaduinta tuturora.
Este lectia noastra, pe care o invatam continuu, de 7 ani incoace. O lectie despre ceea ce inseamna rabdarea, cu noi insine si cu mica mogaldeata, care astazi nu mai seamana deloc cu cea pe care am intalnit-o prima oara. E lectia noastra de comunicare si prezenta, pentru ca de atunci incoace ni s-au deschis niste canale aparte de comunicare, de a caror existenta nu stiam nimic. Astazi insa, ne bucuram de faptul ca am invatat sa le accesam si am gustat din ceea ce inseamna aceasta experienta. Nu mai stim cum arata viata noastra inainte de ea.
Am fost 9 ani impreuna, pana sa ne completeze ea. Au fost ani frumosi si tumultosi. Dar astazi parca ni se pare alta viata, cea de dinainte de ea. Si, in mod paradoxal, nu ne mai amintim despre atunci multe lucruri. Ultimii 7 ani au fost atat de intensi, incat culoarea lor a acoperit din culoarea primilor nostri ani de cuplu. Dar suntem bucurosi si fericiti. Sigur ca nu ne-a fost usor. Cresterea unui copil nu e lucru simplu si usor. Pentru ca nu inseamna doar hrana si adapost. Inseamna multa educatie – de la cea primara, pana la educatia pentru viata, cea despre principii si valori, relatii sociale sau depasirea situatiilor dificile care vor aparea pe marele drum, la tot pasul.
Anii acestia am ras mult, desi de multe ori m-am suprins incrancenata in scenariul fiecarei zile cu rutina ei, gandindu-ma ca mi-a disparut osul veseliei. Am si plans de ciuda, de neputinta, de nestiinta sau de frica. Din toti anii acestia, daca e sa spun ce imi amintesc cel mai bine, sunt ochisorii ei verzi – uitandu-se la mine, inlacrimati sau fericiti. Cand am alaptat-o, cand o schimbam, cand cadea si o ridicam, cand o lasam la gradi si nu voia sa stea, cand o prietena nu mai vorbea cu ea. Ochisorii ei sunt motivatia mea zilnica. Ei m-au condus in anii acestia, ei mi-au vorbit ceea ce gura nu stia inca sa rosteasca si ceea ce azi gura poate nu are curaj sa spuna.
Mi-am petrecut deci ultimii 7 ani in invatare. Nu a fost lapte si miere, dar a fost caldura care m-a cuprins de fiecare data cand am vazut bucuria si dragostea ochilor verzi. Azi poate nu as mai face la fel unele lucruri, dar un lucru ar ramane in mod cert la fel. As cauta privirea in continuare, ochii care spun mai mult decat o mie de cuvinte. La multi ani, fetita mea! Sa iti fie viata un soare, la fel ca zambetul si veselia ta din priviri si din suflet!
