Povestea unui copil batut ca sa manance

Ah, iar vine tovarasa spre mine. Iar o sa ma certe! Sper sa nu ma bata si de data asta!! N-am mancat nimic…dar nu imi place. Nu imi place nici mazarea si nici carnea asta. Pardon, grasimea…ce gust rau are!! Urasc carnea. De ce ma obliga s-o mananc?! Si ieri tot carne cu grasime ne-a dat tovarasa si nici ieri nu am mancat. Am auzit-o spunandu-i mamei la plecare ca sunt prost crescuta. Ce copil e ala care sa nu manance carne? Facem fite, cine ne credem aici? Si mama s-a uitat in pamant si si-a cerut scuze. I-a zis ca nu mananc nici acasa carne. Desi imi da din aia buna de la mamaia de la tara…”Foarte rau, tovarasa, foarte rau! O sa vezi ce probleme o sa ai cu ea mai incolo!”
Aoleu, ce urat se uita de la masa cealalta! Dar vede oare pana aici? Ce ochi de vultur are si tovarasa asta!!
Simt cum transpir si ma ia cu ameteala. Daca ma duce iar la tovarasa directoare o sa lesin. De frica. Tare rele sunt! Mama mea nu e asa rea. Mama imi face mancarica asa cum vreau eu si nu ma bate sa mananc. Ma roaga, ma implora, plange langa mine, dar nu ma bate. Sunt slaba rau, zic toti. Pana si doctorul ii zice mamei ca trebuie sa mananc si ca parca sufar de rahitism!
Am o idee: o sa arunc sub masa carnea asta. Bleah, ce urat pute! Grasime din aia alba, pe care sigur o vomit daca o bag in gura.
In linistea salii mari cu pereti albi se aude sec un pleosc! Se face si mai liniste. Tovarasa se ridica si ne priveste banuitor pe sub ochelari : ”Ce-ati facut? V-am zis sa se auda musca?”
Simt cum ma strange sortuletul de gat, de frica. Daca se prinde ca eu am aruncat carnea? Ma indrept pe spatarul scaunului si ma uit sub masuta. Nu e langa scaunul meu, uh. E langa scaunul colegei mele de  grupa si de pat.
”Mancati!”, tuna tovarasa educatoare. Ne repezim toti la castroane. Ma prefac ca mananc, sa nu se prinda de ce am facut. In drum spre dormitoare, ma uit sub masa. Bucatica de grasime se labarteaza langa scaunul colegei Ioana…of, sper sa nu ne spuna tovarasa ingrijitoare. O sa ne bata iar! Noi suntem singurele care nu mancam si nici nu dormim la pranz. Cica suntem rele si indaratnice, zic tovarasele educatoare. Dar e oribil aici, e ca la spital!! Si mancarea are gust tot de spital. Mamaia mea face mancare buna, carnea are gust de carne si simt ca ma iubeste cand ma pune la masa in pridvor. Sa vina vara mai repede!
A doua zi iau bataie pentru ca nu vreau sa mananc pilaf. Oribil, are un gust de ceapa prajita.
Seara, mama ma spala si imi vede urmele pe spate de la umerasul cu care ma lovise tovarasa la gradinita. I-a spus mamei ca o sfidez si pentru un copil de 4 ani e inadmisibil. Mama i-a zis ca e un monstru si ca fetita ei nu sfideaza pe nimeni. A doua zi nu m-a mai dus la gradinita. A renuntat anul ala la serviciu si a stat cu mine acasa. Ceea ce pentru generatia lor era inadmisibil. Erau tineri, trebuia sa lucreze pentru tovaras si pentru epoca de aur. Dar mama a ales copilul. Singurul pe care l-a avut in viata ei.
Nu imi amintesc loviturile tovarasei din urma cu 35 de ani. Imi amintesc insa groaza mamei cand a vazut urmele pe spatele meu si cum l-a chemat pe tata sa vada, atat de incet incat ma mir ca a auzit-o. Imi amintesc lacrimile ei pe spatele meu. Nu ma durea decat fierbinteala lor. Si imi amintesc figura descompusa a tatei si injuratura printre dinti la adresa gradinitei si a monstrilor de acolo..
Dar ce imi amintesc cel mai bine si mi-a dat curaj toata viata mea a fost spatele lor drept si privirea inainte, desi nu aveau nici 30 ani si traiau intr-un sistem ostil, in frica continua. Au avut curajul sa retraga copilul de la gradinita si sa nu il mai dea in sistem pana la scoala.
Am ocolit carnea toata copilaria mea. Mancam doar ce imi pregatea bunica din batatura ei. In vacante. Restul anului nu voiam sa mananc, desi noi eram norocosii care aveau carne. Simteam de fiecare data umerasul ala pe spatele meu. Pentru nenorocita aia de slanina, care nu avea ce sa caute in meniul unui copil. Multa vreme nu am vorbit la masa. Pentru ca la gradinita trebuia sa mancam in tacere, nu sa ne bucuram sau sa vorbim unii cu altii. Trebuia sa mancam tot, indiferent daca ne placea sau nu. Altminteri ne bateau.
Copilul din mine isi aminteste bucata de slanina si azi. Si pe tovarasa care tuna sa mancam tot. Mi s-a strans inima 3 ani petrecuti de Fata cu Parul de aur in gradinita. Cand intram pe poarta, ma lua cu ameteala. Aveam 35 de ani si ma simteam din nou copilul care nu manca tot din farfurie…
Pare departe, dar copilaria ne insoteste in fiecare moment al vietii. Si ne creioneaza relatiile din viitor. Relatia mea cu mancarea a fost multa vreme instabila. Cand te gandesti ca totul a pornit de la un blid de mancare fara gust, o bucata urata de slanina si o bataie pe spinare cu umerasul…
Sper ca astazi copiii vostri nu au parte de asa ceva nici acasa si nici la gradinita sau la cresa. Lasati copiii sa manance de placere si cu bucurie, nu trebuie decat sa le puneti la dispozitie mancare sanatoasa, ca sa aiba la indemana combustibil adevarat pentru corp si creier!
Ramaneti cu mine, voi reveni cu povesti despre cum ii putem ajuta pe copii sa descopere bucuria mancatului!
Am scris aici despre capcanele lui ”mananca tot din farfurie!”
Daca doriti sa fiti la curent cu noutatile de pe blogul de viata sanatoasa, puteti da LIKE paginii de Facebook sau va puteti abona la Newsletter!
Sursa foto: aici