O zi de luni din viata mea

Arunc din intamplare o privire la ceasul de pe telefon in timp ce ma conversez pe Whatsapp cu sotul meu despre criza mea de rinichi (care s-a mai domolit, multumesc!). E ora 13.59. Raman absolut siderata, cum sa fie ora 14.00 cand eu abia am inchis usa in spatele Elizei cand a plecat la scoala? Am senzatia ca azi cineva mi-a furat timpul. Cu toate astea, dau firul inapoi si ma gandesc la ce am facut azi.
Dupa ce a plecat lumea activa si muncitoare din casa, m-am chinuit sa-l adorm la loc pe bebe care avea o criza de nervi pe fond, probabil, de oboseala. Cu un ochi la un film la televizor si sprijinita intr-un cot, l-am leganat, l-am mangaiat pe spate, i-am cantat, l-am pupat, l-am rugat sa adoarma. A marait vreo patruzeci si cinci de minute, timp in care pe mine m-a prins actiunea de pe ecran. Un film in care Susan Sarandon joaca rolul unei mame careia ii moare sotul si se simte deodata lipsita de scop si directie si incepe sa stea pe capul fiicei (mature) si s-o sune tot timpul. Bebe adoarme si eu continui sa ma uit la film, desi am un milion de chestii de facut. Ma tot gandesc la mama si la cat de singura trebuie sa se simta si ea. Filmul se termina cu bine, Susan se apuca de voluntariat si intalneste un politist pensionar care o scoate pe cautiune dupa ce arunca cenusa sotului ei in mare (lucru aparent ilegal).
Pana se trezeste bebe, apuc sa beau un ness decofeinizat cu lapte, sa mananc un ou fiert si sa fac o traducere mica, o carte minunata despre frumusetea interioara a oamenilor. Bebe se trezeste, ii dau piureul de pere, pregatit cu o seara in urma (pere “posate” in putina apa si suc de portocala, apoi pasate) si ma bucur ca ii place. Si Elizei ii placeau mult perele Williams cand era bebelus. Il pun pe canapea sa-l schimb si ma duc dupa scutec. In secunda urmatoare il culeg de pe jos. E un bebe mult mai zvapaiat decat Eliza, trebuie sa fiu mereu in alerta.
Se joaca o vreme pe covor, i-am amenajat un loc de joaca: am intins pe jos o cuvertura mare, matlasata, pe care am pus jucarii. Pe margini am insirat pernele de pe canapea, sa-l feresc de colturile de la biblioteci si masa de televizor. Desi am un tarc, nu-l folosesc decat atunci cand sunt plecata pe undeva. Acasa il las sa exploreze. Si exploreaza, nu gluma. Nu merge de-a busilea, dar se deplaseaza in felul lui, cu viteza luminii. Acum e in mijoc pe paturica de joaca si in secunda doi vad ca a rasturnat cutia cu jucarii si si-a luat din ea ceva de rontait.
Intre timp vine un curier cu niste carti, aranjez un teanc de acte pentru declaratia 200, mai dau niste mailuri sa obtin alte acte pentru declaratia 200 si pun la punct detaliile pentru niste evenimente pe care le voi modera in lunile urmatoare. Verific listele de confirmari, datele disponibile pentru luna mai si schitez si un plan editorial pentru blog – se apropie Bookfest si trebuie sa scriu articolele cu recomandari de carti. Bebe incepe sa maraie, semn ca e timpul pentru somnul de pranz. Adoarme aproape imediat, asa ca pun mana pe o carte care astepta de ceva vreme sa fie citita si prezentata. O suta saptezeci de pagini pe care le dau gata repede, caci are scris mare si multe versuri (e o carte pt copii) – apuc sa scriu si articolul despre ea. E o carte care nu mi-a placut la primele randuri, dar careia i-am descoperit profunzimi noi pe masura ce am inceput s-o analizez.
Stau linistita pentru ca stiu ca am si piureul lui bebe si mancarea de pranz a Elizei gata. Cand se trezeste bebe, vad ca iar s-a zgariat la ochi, are ditamai punctul rosu. Oricat i-as taia unghiile, tot gaseste un colt cu care sa se zgarie. Il iau iar pe sus in dormitor, sa-i tai unghiile la lumina naturala. Evident ca toata povestea e o lupta, pentru ca nu-i place sa-i tai unghiile. Jur ca nu ma satur niciodata sa pupacesc copilul asta, cred ca i-am luat luciul de atata pupat.  Il duc la bucatarie si-l pun in scaun – combinatia de cartof dulce cu dovlecel si spanac, pasate cu zeama de carne e una castigatoare. Ii place foarte mult. Atunci ma uit la telefon. E ora 2!
In 15 minute ma suna doamna invatatoare sa ma anunte ca a plecat Eliza, sa ma uit dupa ea pe geam. Ma invita la scoala joi sa discutam rezultatele evaluarii nationale. Pana ajunge Eliza, fierb niste oua pentru salata de ton pe care planuiesc s-o servesc la cina. Il aburc pe bebe pe un sold si ii bag din mers o bluza pe maneci. Coboram s-o traversam strada pe Eliza. Cat se schimba Eliza, rasfoieste niste carti pe care i le-am lasat pe birou si ma anunta ca l-a castigat din nou pe Bucky la scoala (un strumf). Respir si eu putin cat Eliza se joaca cu bebe, in timp ce se uita la televizorul ramas deschis pe acelasi canal de dimineata unde ruleaza acum o animatie cu un copil si un catel care seamana cu Snoopy. Ma intreaba daca poate veni prietena ei sa doarma la ea vinerea viitoare (ii spun ca trebuie sa discut cu mama acesteia mai intii), imi cere voie afara dupa pranz (pana sa plece la gimnastica) si imi comunica imperativ ca trebuie sa dau 130 de lei la scoala pentru excursie.
Povestea de mai sus este a Laurei Frunza, mama de 2 copii, o fetita de scoala si un bebelus. Am rugat-o pe Laura sa ne scrie despre viata ei pentru ca ma identific mult cu ea, nu numai pentru faptul ca varsta copiilor nostri e cam pe acolo, ci si pentru faptul ca avem preocupari comune: cartile si evenimentele, printre altele. 🙂 Laura, multumesc ca ai vrut sa spui povestea unei zile de luni aici, pe blog, pentru cititorii din comunitate.
Pentru continuarea povestii, intrati pe blog la http://www.laurafrunza.com/2017/05/10/si-cum-e-viata-cu-doi-copii/. Mai jos este Laura, intr-o fotografie recenta, care mie imi place foarte tare.

La voi cum e, cum arata o zi de luni din viata voastra cu copii? Scrieti-ne si noua, ca sa ne inspiram una de la alta. 🙂
Ramaneti cu noi, revin si eu intr-o zi viitoare cu ceva povesti din viata noastra in 4 si cum e sa fii mama de 2 copii, de varste destul de distantate.
Daca doriti sa fiti la curent cu noutatile de pe blogul de viata sanatoasa, puteti da LIKE paginii de Facebook sau va puteti abona la Newsletter!
Sursa foto: arhiva personala Laura Frunza si aici