Pastă de dinți, perie, periuțe interdentare, apă micelară, pijama, 2 tricouri. Ah, am uitat de cremă și ruj! Să mai pun totuși o pereche de pantaloni. E frica mea, să nu mi se rupă undeva cei de pe mine și să merg pe stradă la vedere. 🙂 Tot mai e loc în rucsac. Și e atât de ușor! Mai grea e geanta cu care umblu zilnic, în care am laptop și câteva agende. În regulă, am și o carte pe care vreau să o fișez – în 4 ore dus întors în avion sigur rezolv acest proiect. ”Iubito, vii? Pierdem avionul!” se aude de la intrare. Drăgălesc nițel o cârlionțată și ies repede, în timp ce îi fac cu mâna puiului care îmi trimite pupici. Arunc rucsacul în portbagaj și mă așez pe scaunul copilotului. Preț de 3 secunde simt panică și dau să ies din mașină, căci scaunul de copil din spate e gol și mi-a trecut prin minte că am uitat fetișcania mică pe dinafară. Uh, da, clar am nevoie de o vacanță! Copilele au rămas acasă, cu bunicii.
În 10 ani de când sunt mamă nu mă pot lăuda că am plecat cu ele de fiecare dată. Mereu am zis că au dreptul și părinții la vacanța lor, cât de mică. E un crez de care am reușit să mă țin, am avut și cu cine, e drept. Tatăl lor e amator de plimbări ca și mine, iar lor le-am transmis de mici dorul de ducă. Dacă pronunț cuvântul ”plimbare” sau ”călătorie” ele sunt deja la ușă, cu bagajele făcute. Mă rog, cu ce li se pare lor relevant pentru bagaj: păpuși, păturici și hainele de pe ele. Doar în mașină să se vadă, cu centurile puse. Că după aia încep întrebările: ”Apă avem?”, „Dar ce mâncăm?”, ”Dar cartea nu-știu-care e cu noi?”. Cu toate acestea, în ultimii 2 ani, de când o avem și pe Măriuca, parcă ne desprindem de casă tot mai greu. Anul asta e doar a 2-a oară când evadăm împreună, pentru weekend.
Drumul curge în spate și mă tot uit în oglinda retrovizoare. Casa rămâne tot mai departe și aeroportul se simte din ce în ce mai aproape. În cap mi se afișează întrebări, una după cealaltă: ”Oare am lăsat la locul lor bavetele curate?”, ”Or avea haine suficiente pentru 2 zile?”. Călcasem pentru ele de cu seară și fusesem la cumpărături în dimineața plecării, ca să mă înțelegeți. Pașapoarte, boardg pass-uri, bani, carduri. Mai verific o dată. Dau peste o suzetă în buzunar și simt cum mă încălzesc pe interior. ”Dragă, fetele sunt acasă bine merci și nici nu vor simți că noi lipsim 2 nopți. Bunicii le vor face toate poftele și va fi pace pe pământ.” Spuse și adeverite. Deși m-am tot uitat și pe stânga și pe dreapta noastră în toate plimbările, de frică să nu le pierdem. 🙂 Deci mamele nu se mai fac bine, vă garantez.
Altminteri, am văzut un oraș pe care am vrut demult să îl explorez – Milano. Am mâncat pizza în restaurante moștenire de familie, alături de salate pe săturate și împreună cu localnicii. Am încercat toate cafelele posibile și am facut zeci de pauze speciale în acest sens. Am vizitat mănăstiri neștiute de publicul care doar târcolește Piața Domului. Am luat pulsul glomerației, dar nu am poposit mult în astfel de locuri. Ne-am căutat energie și inspirație în zone mai vechi ale orașului. Am mers mult pe jos și am vorbit cât am putut. Alteori ne-am ascultat tăcerea și ne-am privit ochii. Ne-am reamintit de cum se simt mâinile noastre împreunate, ocupate mereu de mâinile copiilor. Ne-am amintit momente din cei 19 ani împreună. Am râs de ele, cum numai după 19 ani poți râde de ceva și te poți lua în râs. Am privit oamenii locului, eleganța cu care își poartă vârsta și hainele, postura dreaptă și privirile vii. Și ne-am întrebat a mia oară cum ar fi dacă ne-am muta într-o altă țară. Am alungat ideea, ca de fiecare dată, deși ne păstrăm acea 1% portiță deschisă. Apoi, eu m-am plâns că Milano mi se pare prea modern și că mă așteptam să văd o Florența 2. El a râs și mi-a povestit despre oraș, cum a fost bombardat de câteva ori în timpul războiului și alte câteva asemenea, de la un om pasionat de istorie. Mi-am dat seama că nici eu n-am avut timp să fac research înainte de plecare și nici el să îmi spună prea multe. Am râs și de asta și ne-am promis unul altuia vremuri mai bune, cu timp mai mult de vorbă și pentru călătorii.
Cu ce am rămas din Milano? Cu bucuria că i-am făcut lui I. un cadou care chiar i-a plăcut, de ziua lui. Cu impresia plăcută a hotelului în care am poposit, aflat în Ghidul Michelin 2017 și 2018, deși, cu 1 lună înainte, nu găseam rezervare sub 3,000 lei pentru 2 nopți. E drept, îmi trecuse prin cap că am făcut o greșeală, până când am găsit oferta Genius pe Booking pentru Hotel Susa, unde ulterior ne-am cazat. Cuvântul cheie după un weekend: calitate. Calitatea mâncării, a hainelor îmbrăcate, a vieții duse. Good life în Milano. Nu am fost acolo sa facem shopping, nici măcar să vă mint nu pot. Am fost să vedem altă față a Italiei. Nu mi-ar plăcea să locuiesc acolo, dar mi-ar plăcea să știu că voi mai putea merge, de fiecare dată când am poftă de o pizza autentică. Rar, dar bun. Puțin, dar bun. Scump și de calitate.
A, mi-am luat un rimel Pupa din aeroport.
Mi-am promis că următoarele pe listă sunt Sicilia și coasta Amalfi. Curând.
Pentru o viață sănătoasă, călătoriți cât mai mult! Investiți (și) în banca de amintiri, căci la final de cursă, sunt singurele pe care le mai puteți număra și de care puteți râde.
Dacă vreți să aflați pe unde mai călătorim, în cuplu sau în familie, urmăriți rubrica TRAVEL, SPORTS AND FUN.
Dacă doriți să fiți la curent cu noutățile de pe blogul de viata sănătoasă, puteti da LIKE paginii de Facebook sau vă puteți abona la Newsletter!
