Cred că și voi vă amintiți astăzi, deși sunteți adulți, cuvinte auzite în copilăria voastră. Cuvinte care v-au însoțit mereu, din copilărie, prin adolescență și toată viața voastră de adulți. Pe care le-ați auzit mereu în urechi și care, uneori, v-au paralizat orice acțiune. Dimpotrivă, au fost altele care v-au menținut curajul și încrederea în sine. Dacă acestea din urmă ar fi fost mai multe, poate azi am fi niște adulți care am avea mai puțină nevoie de consiliere, de coaching sau de terapie. Am adunat câteva cuvinte care rănesc, printre cele mai nocive, pe care le-am auzit fiind copii sau pe care suntem tentați să le spunem ca părinți. Dar de care nu suntem conștienți că ar produce rău. Sunt mult mai multe, dar pe cele vădit abuzive (bătăi, amenințări etc) nu le-am inclus. Sper să ne ajute pe toți să ne alegem cu grijă cuvintele în relația cu copiii noștri. Să nu uităm, cuiele pot fi scoase, însă urmele rămân mereu.
Când devenim părinți, ne croim tot felul de povești despre copii. Să facă aia și ăia, de obicei ce ne închipuim noi cu mintea de atunci. Proiectăm mult în viitor. Îi vedem sprijin la bătrânețe. Ne place să vedem la alții cum conviețuiesc adulți, cu familiile lor și părinții. Nu știu de ce. Dar am întâlnit dorința asta la mulți părinți. Îi vrem într-un fel, dar pe ei nu îi auzim și nu îi vedem când cresc. Nu îi întrebam și nu le ascultam părerea. După care, ne simțim dezamăgiți de ei. Că nu ne-au ascultat. Că ei au visurile lor. De fapt, nu îi respectăm deloc, pentru că sunt copiii noștri, deci sunt mai mici decât noi și deci inferiori. Cei mai mulți dintre părinții aceștia nu au depășit momentul în care copiii lor aveau 5 ani și îi conduceau prin viață. Așa că nu ajung să se bucure de bucuria copiilor și de reușitele lor. Pentru că nu asta a fost ce și-au dorit ei pentru copii. Prin urmare, îi țin legați cu dezamăgirile lor. E o formă de control, din incapacitatea lor de a-și continua viața pe cont propriu, după ce copiii cresc. Periculos, nesănătos și distrugător de relații între părinți și copii.
- Uite Georgică ce cuminte e/ce frumos face…(pictează, dansează etc)
Ah, comparațiile m-au urmărit mereu în copilărie. Și în viața de adult, până recent. De la note până la joburi, poziție socială și preocupări. Georgică era cel mai bun exemplu. Iar eu mă simțeam mereu inferioară. Așa am trăit mereu cu impresia că alții sunt mereu mai buni decât mine. Și nu am fost niciodată mulțumită de cum sunt și de ce fac, deși am făcut o listă lungă de lucruri bune în viața asta. Până am rupt lanțul și am învățat să mă evaluez eu singură, raportându-mă la mine cea de ieri, nu la Georgică. Dar a trebuit să trec de 30 de ani de viață ca să ajung la performanța asta. Iar acum evit comparațiile și uitatul în grădina vecinilor, ca să le văd iarba poate mai verde. Fac tot ce pot ca fetele mele să nu se compare cu nimeni.
- Ai picioarele prea lungi/paranteze/grăsuțe!
Orice remarcă la adresa corpului copilului e periculoasă. Cu excepția cazurilor în care copilul alunecă pe panta supraponderalității, copiii trebuie să știe că sunt frumoși și minunați. Să capete încredere în ei și să își dezvolte o stimă de sine corectă. Iar dacă e vorba de supraponderalitate, părinții să treacă la acțiune, cuvintele de reproș adresate copiilor nu ajută la nimic. Răspunderea e a lor, a părinților. Eu am crescut cu ideea că am picioarele prea lungi. Ceea ce e adevărat. 🙂 Dar mereu mi le-am ascuns, când nu era nimic urât la ele, de fapt. Am avut noroc cu un soț care mi-a spus mereu cât de minunate sunt, până mi-a intrat bine în cap. Dar au trecut mulți ani până am depășit bariera mentală în ceea ce le privește.
- Viorica are cutare pasiune, tu de ce nu ai?
Fiecare om are un dar. Ca părinți, avem misiunea să descoperim darul copiilor. V-ați pus problema că poate voi i-ați inhibat pasiunea, ridiculinzând-o fără să vă dați seama? Sau poate nu vreți să i-o acceptați, să o vedeți, să i-o îmbrățișați? Chiar dacă e copilul vostru, e posibil să fie total diferit de voi. De la gusturi, idei, pasiuni, dorințe. Deschideți ochii inimii, vedeți-le și fiți alături de ei! Norocul meu e că în orice am vrut să fac, din copilărie până acum, ca adult, părinții m-au sprijinit.
E replic pe care am urât-o atât de mult când eram copil. Mă făcea să mă simt mică, proastă și că nu știu nimic. Și nu îmi mai venea să fac nimic. Îmi era frică de orice. Așa am ajuns un adult fricos, care bravam și deveneam agresivă, de frica eșecului. Am reușit să curăȚ, de-a lungul anilor, toate conversațiile mele, de acest cuvânt care poluează atât de tare: relația de cuplu, cu prietenii, cu copiii mei.
- Fă aia și fă aia! Insist să faci aia acum!
Vreți un copil sau o marionetă? Dacă îl învățați să execute conștiincios ordinele, le va executa. Doar că și pe ale altora, nu numai pe ale voastre. Fără să gândească și să se întrebe dacă asta își dorește. Se va lăsa condus până la abuz. Așa l-ați programat, așa trăiește.
- Nu ești în stare de nimic!
De ce i-ați spune așa ceva unui copil? Așa vreți să îl programați? Nu uitați, în viață trăim povestea pe care ne-o spunem. Și ce îi picurați în ureche și în inimă unui copil, aia devine. Din fericire, nu am fost un copil care să audă mesajul ăsta de la părinții lui. Dar am auzit derivate, care m-au împins pe panta perfecționismului. Boală grea și asta, de care m-am descotorisit după 30 de ani, mărturisesc.
- Habar n-ai câte sacrificii am făcut eu pentru tine!
De ce, chiar dacă e așa, vreți să puneți asta pe umerii copilului? Unde e iubirea necondiționată? De ce vreți ca el să știe? Cu ce vă ajuta? Vă așteptați la recunoștință și să vi se întoarcă sacrificiile? Din păcate, fiecare ființă e dotată cu un spirit de sacrificiu mai mic sau mai mare. Ce veți obține va fi un copil care se va sacrifica pe sine în fața oricui. Se va pune mereu pe ultimul loc. Oricine altcineva va fi mai important decât el. Așa va ajunge cu mari probleme de sănătate, emoționale, anxietate. Dacă veți crește fete vă veți bucura de niște slujnicuțe minunate, atât pentru voi, cât și pentru bărbații cu care se însoțesc. Sau, dimpotrivă, vă veți bucura de respingerea unui copil căruia i-ați tot repetat cât v-ați sacrificat pentru el. Și care va dezvolta un egoism la extrem, doar ca să nu ajungă că voi. Nu mai bine mergeți pe echilibru?
- Din cauza ta o să mă îmbolnăvesc și o să ajung la spital!
Of, doamne, dacă ați ști cât rău poate face o asemenea replică copilului vostru. Va sta toată viața lui cu vină și cu frică. Se va considera greșit, sursa tuturor relelor pe care părinții lui le pățesc. Va ști că e rău, că nu merită nimic bun, că rănește oamenii. Se va retrage în sine, se va feri de oameni, îi va fi greu să dezvolte o relație de cuplu. Spectrul bolii pe care o poate provoca cuiva îl va urmări permanent.
Una dintre cele mai greșite replici de părinte. În cei peste 10 ani de când sunt mamă, mi-am dat seama de cât de simplu e pe partea asta. Copilul nu e atent pentru că pur și simplu nu l-a captivat cineva sau ceva deloc. Prin urmare, renunță de tot la acel lucru. Punct. Atât de simplu. Valabil pentru școală sau activități extrașcolare. Sau acasă. Sigur, nu mai menționez faptul că cei mici nu au atenția noastră distributivă. Nici unii adulți nu o au, e altă discuție aici. Prin urmare, nu putem avea pretenția de la copii să aibă același nivel de atenție ca noi, corelat cu interesul de care ziceam.
Mai mult
În general, e nociv tot ce ține de registrul: certat non stop, nimic nu face bine, starea permanentă de nemulțumire legată de ce face, ce zice, cum face, cum arată, ce alegeri face, cu ce prieteni se însoțește. Ok, oameni, puneți-vă întrebarea: chiar atât de greșit e copilul vostru? Chiar nimic nu face și nu alege bine? Sau e doar filmul din capul vostru? Care dezvăluie marea nemulțumire despre voi înșivă, ce sunteți și ce faceți voi cu propria viață. Ce rezultat o să obțineți cu veșnica stare de nemulțumire pe care o exprimați în relația cu copilul vostru? Credeți că se va îndrepta, pe căile pe care vi le doriți voi? Slabe șanse, dacă asta e abordarea voastră. Deși, credeți-mă, toți copiii își doresc să îi iubească părinții. Copii de 4, 10, 20, 40 sau 60 de ani își doresc să fie iubiți de părinții lor. Și cum altfel simt ei iubirea părinților? Prin acceptarea pe care aceștia reușesc să o transmită, mai ales prin cuvinte și prin validarea emoțiilor. Ieri ascultam o emisiune despre emoții și validarea lor, pe speaker, în timp ce trebaluiam la bucătărie. Teo m-a întrebat la un momemt dat ce înseamnă validarea emoțiilor. M-am oprit și i-am explicat. La final, a fost simpatică și mi-a zis: “A, de aia mă lași tu să plâng și mă strângi în brațe când îți zic că sunt supărată de ceva?”.
Atât am avut de zis. A vorbit copilul din mine, care și azi mai aude cuvinte mai bune sau mai puțin bune, deși se voiau motivaționale, de către părinți, profesori sau bunici. În general, oameni care contează pentru copil, la care se raportează și pe care îi admiră ori îi iubește. De unele m-am vindecat, altele încă îmi mai îndrumă pașii.
Voi vă mai amintiți ce cuvinte v-au zgâriat inima când erați copii? 🙁
Dacă vă place, puteți urmări rubrica de
PARENTING.
