E plin parcul de copii. Răsuna străzile de chiotele lor acum, după ce s-au revăzut la întoarcerea din vacanță. Copiii se bucură unii de alții și se joacă împreună, fără își pună ei problemele noastre. Ei nu știu de grija listelor de cumpărături, de ce mâncăm azi și mâine, de facturi sau de recomandări O.M.S. (Organizația Mondială a Sănătății). Fac un tur cu privirea în parcul în care se zbenguie fără opreliști cam 100 de copii și nu pot să nu observ că mai mult de jumătate din ei sunt supraponderali. Unii dintre ei, probabil obezi. Și mă întreb de ce părinții lor nu îi observă și dacă fac ceva pentru ei.
Te iubesc, deci te văd!
Cineva m-a admonestat când povesteam despre constatarea mea. ”De unde știi că părinții nu fac nimic? Poate fac și poate nu se descurcă foarte bine cu asta. Poate copiii lor suferă de niște boli cumplite! De ce judeci?”.
Nu judec, cum sa judec? Aș putea să trec pe lângă subiect și să nu îmi pese. Nu sunt copiii mei. Îmi pasă de ai mei, că sunt ai mei. Dar cum să nu vezi? Copiii cu exces de kilograme suferă. Chiar credeți că sunt fericiți, că mănâncă fără opreliști și că pleznesc de sănătate și de voie bună?
Ești copilul meu, te văd în fiecare zi, îți văd suferința și bucuria! Îți cumpăr periodic haine, văd cât de repede se modifică măsurile, cum să nu mă îngrijorez?
Te văd, te aud, te ascult!
Te iubesc, deci te văd!
De ce nu ne vedem copiii supraponderali sau obezi?
Parcă prea repede ne consolăm cu ideea că un copil e supraponderal pentru că seamănă cu părinții lui. Așa, și? E adevărat că un copil dintr-o familie cu probleme de greutate e predispus către exces de greutate. Dar acest lucru nu însemnă că va ajunge și el automat supraponderal. Știți ce îl va face pe copil să devină adultul supraponderal? Stilul de viață! Adică, mai exact, felul cum mănâncă și cât de multă mișcare face!
Problema e că acești copii își petrec primii ani din viață alături de părinții lor. Aceștia din urmă dau tonul pe stil de viață, că doar nu pleacă copilul de capul lui să facă sport și nici nu își pune singur în farfurie nimic. Toată răspunderea e deci la noi, mama și tata! Noi ne urcăm în mașină, conducem până la Mega, luăm de raft și plătim la casă. Tot noi punem pachețelul de școală dimineața și tot noi facem party-uri la Mcdonalds, că e ieftin și bun, nu-i așa?
Dar de ce nu ne vedem copiii supraponderali sau obezi? Pentru că îi iubim și nu vrem să le punem stop la sertarul cu dulciuri și la tabletă sau TV? Pentru că medicii ne spun că nu trebuie să ținem copiii de la mâncare, dar noi alegem să auzim fraza doar până aici, nu și restul, care spune că nu trebuie decât să le lăsăm la îndemână mâncare cât mai sănătoasă. Pentru că bucuriile și reușitele le petrecem în oraș, la fast food sau la pizza, cum altfel? Pentru că în mentalul colectiv popular un copil sănătos e un copil rotofei, oare? Pentru că pur și simplu ne dăm seama, dar ne simțim neputincioși și nu știm încotro să o luăm? Pentru că ne e rușine și rușinea ne ține pe loc și ne împiedică să cerem ajutorul? Pentru că nu observăm, nu ne deranjează și credem că ăsta e normalul, că avem niște copii care pur și simplu cresc mai mult?
Mami, tati, ajutor!
Dar copiii obezi suferă. Copiii obezi nu se simt bine. Copiii obezi plâng, de multe ori singuri, la ei în cameră, alteori în public, la școală sau la joacă. Mulți sunt strigați ”Hai, grasule!”, de alți copii sau adulți. Unii au învățat să râdă….amar. Pentru că nu mai pot plânge de fiecare dată când cineva îi ironizează. Copiii obezi au adunat în jurul lor un strat de grăsime cu care se apără, se învelesc și se consolează, atunci când toți cei din jurul lor își bat joc de ei. Copiii obezi sunt nefericiți și nu se simt iubiți. De nimeni, nici de părinți și nici de prieteni.
Mami, tati, ajută-mă! Tu ești adult, tu sigur știi ce trebuie să faci! Ajută-mă să fiu și eu ca ceilalți copii, să nu mai râdă de mine colegii de fiecare dată când mănânc ceva – ”Uite, grasul iar mănâncă!”, să nu mai simt foame continuă cu fiecare sendviș pe care îl mănânc și cu fiecare suc pe care îl beau zilnic la școală din pachet.
Obezitatea doare, fizic și emoțional. E o povară grea de dus pentru un copilaș…
Mami, tati, de ce nu mă vezi? Sunt gras! Mă mai iubești? Fă ceva! Ajută-mă!
Eu nu știu să vă spun de ce nu ne vedem copiii de lângă noi, chiar nu știu. Și de ce nu reușim să facem ceva pentru ei, ceva care contează și în prezent, dar contează și pentru viitor, pentru viața lor de adulți!
Voi știți?
Dacă doriți să fiți la curent cu noutățile de pe blogul de viață sănătoasă, puteți da LIKE paginii de Facebook sau vă puteți abona la Newsletter!
Sursa foto: aici
