”Uau, ce ciorapi plasă negri ai!” exclamă fata din fața mea, cu ochii ei verzi și jucăuși, care mă intimidau mereu. M-am înroșit de emoție, simțeam asta pe dinauntru. Ea mă admira pe mine, fata cea cuminte și oarecum tocilară!! ”Ca de târfă!”, completă imediat. Parcă îi văd și azi gura rotunjită, cum contura ultimul cuvânt, cu satisfacție. Aproape apucasem să mă bucur de primele ei cuvinte, dar m-am trezit brusc, cu o găleată de apă rece în cap. Am bâguit ceva încet și am fugit înspre baie, în râsetele colegelor de clasă. Am plâns în baie cam jumătate de oră. Nu a știut nimeni. Am plâns că n-am știut să îmi apăr ciorapii plasă, de care eram tare mândră și care oricum erau un mare act de curaj în anii 90, imediat după marea revoluție, dar mai ales, un mare act de curaj în primul an de liceu. Fata cu ochii verzi și cu buze conturate m-a hărțuit primul an de liceu fără încetare. S-a oprit în anul al doilea, când a venit din vacanță cu talia îngroșată și un pic greoaie, invocând că s-a îngrășat în vacanța din Germania, de la mătușa ei. Până la Crăciun a avut scutiri medicale, sub diferite pretexte. Știam toate că plecase să nască. Nu m-am bucurat, dimpotrivă, eram înfiorată. Dar am răsuflat ușurată. Indiferent de cum se întâmplase, scăpasem de sub tirania ei, de care nimeni nu mă putea proteja, într-un liceu de fete.
5 ani am petrecut în liceu, înconjurată de fete și femei profesoare și câțiva profesori care se considerau obligați să ne umilească. De ce? Pentru că eram niște copile abia venite din școala generală, cu visul de a educa copii. Și toți aveau credința că era nevoie de ceva umilință, care să ne întărească în viața dură din școli, care ne aștepta ulterior absolvirii. Dintre toți, proful de sport, un tip care se apropia de pensie și pe care azi nu mi-l mai amintesc. Eram 40 în clasă. Programa școlară prevedea 2 ore de educație fizică pe săptămână. La final de trimestru, probele respective ne terorizau pe toate. Cele mai mici note le aveam la sport. Omul voia să ne scoată savante. În loc de savante, am ieșit anxioase, cu vreo câteva excepții, mai băiețoase și fericite că se pot exprima la o materie, fără să fie nevoie de sute de pagini parcurse pentru teze și examinări. La fiecare oră ne ținea același discurs vulgar despre igienă și despre cum trebuie schimbate zilnic șosetele și chiloții, iar în trening pe stradă merg doar cocalarii. Un discurs care avea mesaje bune, dacă mă gândesc azi obiectiv, însă modul cum ni le transmitea nu făcea decât să ne stârnească repulsie. Era profesor și bărbat, se suprapoziționa din start. Ne numea ”gâște”, pentru că eram vesele și gălăgioase și păream că nu luam în serios ce ne învăța el. Ne atrăgea atenția tuturor asupra fundului mare pe care vreuna dintre noi îl dezvolta după vacanță. Când intram în sala de sport, mă lua cu amețeală și îmi venea să mă întind pe jos. Mă simțeam fără apărare total, expusă, biciuită cu niște cuvinte nedrepte, care mi se înfigeau în pielea mea de copilă. Azi, copilul meu nu merge la niciun sport. De ce? Pentru că am citit și am auzit multe orori despre tot ce înseamnă antrenamente cu grupurile de fetițe conduse de astfel de…oameni??! Ezit să o înscriu, deși ea își dorește mult. La rândul meu, am umblat din sală în sală, ca adult, de teamă să nu mă întâlnesc cu monstrul care mi-a stricat adolescența cu vulgaritatea lui. Am găsit, în sfârșit, un program în care mă simt confortabil și despre care am scris aici.
În facultate, puțini dintre colegii mei lucrau. Eu, da. Îmi plăcea ce făceam și, la 20 de ani, nu mi se părea solicitant să merg la clasă dimineața, iar după prânz, până seara, să merg la cursuri sau seminarii. Câteodată, mergeam și la meditații, sau aveam și ore de practică. Munceam și studiam câte 14 ore pe zi, fără încetare, fără să mă plâng. Îmi plăcea, mă motiva, mă simțeam împlinită. E drept, mai săream unele ore. Mai oboseam, mă mai îmbolnăveam. Unul dintre colegi, băiat conștiincios, care ținea condica de prezență, mi s-a prezentat într-o zi, bine înfipt pe picioare, cu următorul discurs: ”Auzi, drăguță, când ești student, studiezi, nu muncești!”. M-am uitat la el, m-am uitat la condică, m-am uitat iar la el și l-am întrebat zâmbind: ”Cine zice?!”. S-a înroșit și mi-a replicat: ”O să am grijă să afle fiecare profesor și seminarist despre tine și cum chiulești de la seminarii, pentru că te duci să faci bani!”. Mi-a picat fața și m-am speriat. M-am speriat de culoarea feței lui, care de la roșu se făcuse vânătă, dar și de agresivitatea cu care găsise potrivit să mă anunțe că eu mă îmbogățesc dintr-un salariu de 180,000 lei vechi, în timp ce colegii mei vin la cursuri de dimineață până seara. Așa a făcut, tot corpul profesoral a aflat cu ce mă ocupam. Până să mă dumiresc că oamenii ăia chiar mă admirau pentru cum le duceam pe toate, am trecut prin frământări, lacrimi și nopți nedormite de grijă. Chiar și după ce s-a rezolvat și am înțeles, colegul meu avea grijă să mă vorbească ”de bine” și în față și în culise. În anul 2 de facultate m-am măritat și am pus câinele pe el. 🙂 De atunci, a început să mă ocolească.
În primul meu an la catedră, aveam 19 ani. M-am trezit dintr-un liceu de fete, într-o școală ”de protocol”, cu profesori de vârsta….bunicilor mei, unii dintre ei. Primisem repartiția mea de tocilară, care terminasem liceul cu 9.64, alături de o colegă venită de la Giurgiu. Până să mă prind eu de argumentele colegei mele la ușa directoarei, copiii fuseseră împărțiți, la fel și clasele. A mea, pe colț, cu niște bănci prăpădite, nezugrăvită etc. Cine mai lucrează azi în școală, știe ce vorbesc. Cine nu lucrează, dar are copii la școală, doar să știe că în spate e o întreagă luptă pentru a obține o clasă decentă. La 19 ani nu te sperie însă nimic. Am pus mâna pe mătură, pe gălețile de vinarom, am convocat părinții și, în 2 săptămâni, clasa era de protocol – de la pereți, până la bănci, tablă, dar și materiale auxiliare. De Crăciun, am primit cea mai mare primă de pe școală, dublul unui salariu (de nimic, oricum) și am fost ridicată în consiliul profesoral în aplauze, pentru inițiativa mea. Dar a fost și momentul profesional (primul), cel mai neplăcut, în care am fost trântită de sus imediat, de către una din colege. O profesoară temută de toți, pentru proptelele ei politice, care s-a ridicat în picioare și a cerut să se facă liniște. După care, i s-a adresat directorului (femeie) cu cele mai grele cuvinte, fără măcar să se uite la mine, tăvălindu-l pentru incompetența lui și pentru cum se lasă înșelat ”de o învățătoare absolventă de liceu, care mai are și 19 ani”, ca să dea o sumă atât de mare de bani acesteia ”doar pentru că a vopsit pereții dintr-o clasă și băncile!”. Ani la rând, în acea școală, nu puteam spune nimic în fața doamnei profesoare, pentru că aveam 19 ani. Nu puteam să expun vreo inițiativă, nu puteam avea o opinie. Pentru că, la 19 ani, fusesem apreciată de un coleg profesor, director de școală, care a și vrut să îmi arate recunoaștere printr-o sumă de bani, act perfect legal și moral. Atât.
De ce mi-am amintit de toate acestea?
Prietenii de la Radio Itsy Bitsy au inițiat o campanie – Grădiniţe fără bullying – program pilot în Bucureşti, iar Monica Popescu m-a rugat să scriu câteva rânduri, ca să deschid inimi și să dezleg limbile oamenilor, pe această temă. Ce am scris mai sus sunt doar câteva din experiențe, mai am din viața de adult, pe care nu le-am povestit decât apropiaților, dar pe care le voi așterne curând aici.
Mai jos, este articolul în care povestesc trauma mea cea mai mare de la grădiniță. Pentru noi, pentru voi, pentru copiii noștri. Pentru această campanie și toate cele care vor veni. Haideți să vorbim despre toate aceste acte de agresiune, ca să ne eliberăm de ele, să slăbim astfel puterea agresorilor pe care o au încă asupra noastră!
Povestea unui copil bătut la grădiniță, ca să mănânce
”Insultele, poreclele, îmbrâncirile, înjurăturile şi intimidarea la nivel de grup, sunt fenomene pe care copiii le întâlnesc încă de la grădiniţă. Acestea fac parte din fenomenul de bullying, care a luat amploare de la an la an şi în România. Pentru diminuarea bullyingului, încă din faza de început, Asociaţia Părinţilor Isteţi in parteneriat cu Itsy Bitsy FM lansează la început de an şcolar proiectul “Grădiniţe fără bullying în Sectorul 3, Bucureşti”, finanţat de Primăria Sectorului 3, Bucureşti.
Campania de conştientizare şi prevenire a bullyingului vine ca urmare la semnalele de alarmă pe care le trag copiii, din ce în ce mai des, cu privire la aceste agresiuni la care sunt supuşi zilnic în grădiniţe, şcoli sau on-line, fără a simţi că primesc susţinerea de care au nevoie de la adulţi.
În 2016, sesizările legate de fenomenul bullying în România au crescut cu 25% faţă de anul precedent (conform Asociaţiei Telefonul Copilului). Formele în care s-a manifestat fenomenul bullying au fost: insulte, jigniri, porecle, sarcasm (42,98%), loviri, îmbrânciri (38,58%) şi intimidare, denigrare, insulte cu privire la statutul social (18,44%). Cei reclamaţi ca fiind bullies / agresori au fost, în proporţie de peste 97%, tot copii.
“Este firesc ca toţi copiii să aibă emoţii, dar uneori ei sunt copleşiţi de furie, frustrare, tristete şi neştiind să recunoască sau să îşi gestioneze aceste trăiri au tendinţa de a reactiona agresiv.” explică Adriana Mitu, trainer de dezvoltare emoţională.
Proiectul “Gradinite fara bullying in Sectorul 3, Bucureşti“ invită cadrele didactice să realizeze şi să folosească zilnic un EMOMETRU, instrument de cunoastere în grup a emoţiilor. Această practică zilnică la clasă va ajuta la dezvoltarea emoţională a copiilor, dar şi la crearea unui mediu şcolar mai benefic educaţiei.
“E important ca cei mici să înţeleagă că fiecare emoţie este folositoare, dar că intensitatea ei ar putea fi uneori prea greu de suportat. Atunci, ca şi când ai avea o oală pe foc, e posibil ca ea să dea pe afară, sub formă de comportamente. Copiii pot fi îndrumaţi să semnaleze adultului când “oala începe să fiarbă”, ca în loc să dea în foc, cei din jur să-i ajute cu o vorbă caldă, o privire încurajatoare, o atingere uşoară sau o îmbrăţişare, astfel încât să scadă intensitatea emoţiei.“ spune psihoterapeuta Vistiana Long.
Detalii despre tot proiectul puteți citi pe www.itsybitsy.ro.
Revin și eu cu povești de la Blonda noastră, din perioada grădiniței. Felicitări pentru campanie, radio Itsy Bitsy!
Daca doriti sa fiti la curent cu noutatile de pe blogul de viata sanatoasa, puteti da LIKE paginii de Facebook sau va puteti abona la Newsletter!
Sursa foto: aici
