Aveam 12 ani la revoluția din 1989. Eram la bunica la țară și n-aveam nicio grijă. Ca în fiecare vacanță a mea, fie ea de iarnă, de vară sau de Paști. Părinții mei erau mai tineri decât suntem noi acum. Oameni liniștiți și muncitori, la locul lor. Bunicii, oameni ai pământului, ocupați cu gospodăriile lor și cu lucrul la colectivă, la petrol și să construiască oamenilor case. Așa că deși viața la oraș era așa cum era, cu raționalizarea mâncării, în primul rând, nouă nu ne lipsea niciodată nimic. N-am suferit de foame niciodată. Mai mult, îmi amintesc că nici nu puneam preț pe mâncare. Spre disperarea mamei, nu am mâncat mare lucru până după ciclul primar de școală. Mâncam doar acasă la bunici. Avea ceva carnea din garniță a bunei mele, pregătită în tindă, că nu puteam să refuz.
Dar oamenii sufereau de foame și lumea era îngrijorată. Le era frică. Asta nu pot să uit. Când Ceaușescu a anunțat că vrea să pună în practică planul de uniformizare a României, să o transforme în blocuri de la un capăt al altuia, până și bunicul s-a îngrijorat. Niciunul dintre noi n-ar fi conceput că o gospodărie întinsă pe hectare poate fi rasă de pe pâmânt și ei să treacă într-un apartament. Ai mei trecuseră deja prin asta. Casa lor fusese demolată și li se repartizase un apartament la bloc. Părinții lor s-ar mai fi suportat încă un șoc de genul acesta. Deși mă menajau toți, nu trebuia să îmi explice nimeni, simțeam îngrijorarea din toate discuțiilor lor, din gândurile lor.
Au fost vremuri urâte, din multe puncte de vedere. Dar frumusețea lor era tocmai că mă simțeam într-un cocon de siguranță. Știam că părinții și bunicii sunt puternici și că se ocupă ca noi, copiii, să nu pățim nimic. Aveau ei o barieră magică dincolo de care nu lăsau să treacă nimic către noi.
Îi mulțumesc Bunuțului că a trecut perioada aia, deși bunii mi s-au dus demult. Pentru mulți oameni a fost mai rău decât pentru mine și chiar în prezent sunt mulți care nu pot face atâtea lucruri sau nu au multe lucruri bune în viața lor.
Dimineață m-am trezit cu gândul la viața frumoasă pe care am avut-o până zilele acestea, de la regimul lui Ceaușescu încoace. Câtă libertate am avut și că niciodată nu mi-a fost frică de nimic (doar atunci când s-a îmbolnăvit mama). Câte vacanțe am plănuit și câte locuri am văzut, în câte cafenele am fost și în câte restaurante m-am bucurat de o mâncare bună și de compania prietenilor sau a colegilor. Mi-am amintit de fiecare weekend petrecut în afara orașului cu fetele și de fiecare loc în care le-am dus, de bucuria lor la auzul cuvântului ”plecare”, când aproape erau cu bagajele la ușă. De școlile pe care le-am putut face, fără să mă restricționeze nimic. Nu mi-am pus niciodată problema că nu pot ajunge undeva, că ceva în afară de lipsa resurselor financiare sau a timpului mă pot împiedica să ajung în vreun loc. Iar pentru asta mă simt recunoscătoare astăzi, când simt că unele din aceste lucruri nu mai sunt posibile, pentru moment.
Dar mai sunt recunoscătoare și pentru lucruri mai mici azi:
- că e posibil să stau azi în casă, alături de fete, că nu lucrez în linia întâi, că am acest privilegiu;
- că suntem sănătoși cu toții, atât cât suntem;
- că am apă caldă și apă rece la robinet și centrală acasă;
- că am putut face o comandă online la mâncare;
- că suntem conectați online, ceea ce cu 30 de ani în urmă nu exista – bunicul a trebuit să iasă la un telefon public atunci, ca să ia legătura cu copiii lui;
- pentru plățile pe care le pot face online, inclusiv la impozite;
- pentru blogul pe care pot scrie și unde pot ține cu voi legătura;
- că avem atâtea rețete online, încât și cel mai netalentat dintre noi poate face o pâine acasă și niște gogoși;
- pentru curticica noastră unde le putem scoate pe fete;
- pentru toți prietenii noștri, medici, cu care putem ține legătura în aceasta perioadă;
- pentru prietenii noștri, din oraș, țară și din întreaga lume, cu care putem intra în legătură oricând zilele acestea, izolați și ei;
- că mai petrecem timp acasă unii cu alții, adulți cu adulți, copii cu copii și copii cu părinți;
- că ne preocupă igiena mai mult pe toți;
- că mai punem mâna pe câte-o carte;
- că ne redescoperim casa și putem organiza lucruri mult amânate;
- că mă simt mai cumpătată decât eram și nu mai fac niciun strop de risipă.
În general, că suntem împreună și le putem oferi copiilor noștri același cocon de care ne-am bucurat în copilăria noastră.
Încercați și voi un asemenea exercițiu de recunoștință. Face bine, mai dispare din panică.
Așa e, nu e bine acum și mai ales, nu e bine să nu știm nimic din ce va fi în continuare. Ne e greu cu joburile, cu proiectele, cu plățile, cu banii, cu frica din sân și cu tot ce însemna până ieri o viață normală. Nicicând până acum nu ne-am mai pus problema să stăm la distanță unii de alții, să nu punem mâna pe clanțe ori pe butoanele de la lift, să nu ducem mâna la nas ori la ochi, să ne dezinfectăm atât și să nu ieșim de prin case. Sunt familii întregi care n-au petrecut în viața lor o săptămână de vacanță acasă, cu toții. Nu e chiar simplu, din punct de vedere psihologic e greu de dus, pentru unii.
Pur și simplu e o altă paradigmă de viață, diferită total de ce am trăit. Dar cu cât mai repede acceptăm asta, cu atât mai repede ne vom replia. Soluția nu e negarea, soluția e acceptarea și reformularea vieții. La urma urmei, știți că se spune că speciile care supraviețuiesc nu sunt nici cele mai puternice și nici cele mai inteligente, ci acelea care se adaptează cel mai repede la schimbare. Iar acesta este mesajul pe care eu cred că trebuie să îl transmitem copiilor noștri în aceste zile!
Viața în vremea coronavirusului – serial de acasă
Episodul 1 – aici
Episodul 2 – aici
Campanii #stauacasă au mai făcut și alți bloggeri: Miruna și Ioana.
Dar cel mai important e să faceți voi, fiecare, câte un exercițiu de recunoștință zilnic. Încercați să găsiți mereu motive noi.
