Va plac retetele? Mie nu. Nu imi plac nici macar retetele de prajituri sau de mancare (mereu adaug cate un element creativ :)), de multe ori nici cele de medicamente, desi stiu ca am sanse mari sa ma insanatosesc cu ajutorul lor. Am senzatia ca mi se ofera o solutie identica cu cea oferita si celorlalti, iar eu ma simt cu identitatea mea proprie, cu problemele mele unice care au nevoie de solutii unice si adaptate la mine si la modul meu de a fi. Plus, nu imi place deloc sa merg cu turma si cu modul ei de a ”opera”, de la haine pana la tipul de vacante, la modul de organizare in familie si stilul propriu de viata, in general. De aceea, imi e foarte greu sa urmez niste retete ca un fel de panaceu universal, doar pentru ca marea majoritate din jurul meu o face si pentru ei functioneaza.
E modul meu de a ma respecta si a ma iubi pe mine. Am ales sa fac acest lucru, dupa multi ani in care am permis diversilor din jur sa imi spuna cine sunt si cum sunt, cum ar trebui sa fac si cum ar trebui sa fiu. Pentru ca toti cei din pozitii oarecum similare cu pozitia mea profesionala sau sociala aveau un profil standard si eu nu eram in standard. Poate ati observat, e greu in societatea noastra sa simti nevoia sa iesi din standard – perceptiile celorlalti despre tine sunt cele mai diverse: esti arogant, cu nasul pe sus, te simti special/superior, esti elitist, nu te integrezi in echipa si tot asa. Pentru ca profilul tau nu se potriveste cu standardul, devii outsider si implicit te supui judecatii gratuite si aspre din partea celor din jur.
E, cam asa e si cu familiile. Sau cu femeile. Din pacate, de aici se trag cele mai multe judecati. Uite asa ne-a intrat noua in cap imaginea femeii perfecte si mamei ideale, sotia minunata si devreme acasa si de cariera, care are reteta perfecta. Si daca cumva nu pari de pe acolo din peisajul ei, judecata ta va fi mai aspra decat Judecata de Apoi. Vai, muncesti 12 ore pe zi?! Oribil, e situatie jenanta sa fii nevoita sa faci asa ceva, cand ai 2 copii acasa. Sau poate iti place? Ingrozitor, ce fel de mama esti? De ce ai mai facut copiii aia, sa ii tii la parinti sau cu bonele? A, stai acasa? Te tine sotul sa nu muncesti? Saracul de ei si biata de tine, ce greu o fi sa fii casnica si sa stai in pijamale toata ziulica. Mananci carne? Bleah, iti vei omori cu zile familia. Esti vegana? Sarmana de tine, intr-o zi o sa pici din picioare de epuizare tot tragand la fiecare masa de o frunza de rucola trista si de un amarat de humus. A, e clar, nu esti ca mine, esti o ciudata si tu si familia ta. Nu e de mirare ca aia micii sunt asa de rai si nu te poti intelege cu ei, nu fac la olita de la 6 luni si nu vorbesc la 7. Si uite, nici toti dintii nu le-au crescut la 8 luni, sigur din cauza alimentatiei sau din cauza vaccinurilor. Voi doi aveti si o viata amoroasa, mai plecati singurei pe ici pe acolo, ca 2 porumbei? Niste ciudati, ce parinti denaturati! Noi 5 ani nu am mai plecat de acasa de cand a aparut ala micu’. Deci, nu esti ca mine, nu te plac si te mai si judec de iti merg fulgii, material de barfa la fiecare masa esti pentru mine si familia mea.
Ei bine, daca nu rezisti la toata aceasta presiune, vei ajunge sa pendulezi din colt in colt, sa te ascunzi, sa minti pe alocuri ca sa te protejezi de judecata aspra si intr-o zi sa nu mai stii nici tu cine esti si de ce faci toate acestea. Pentru ca dorinta de acceptare sociala este asa de mare si prezenta la noi toti, incat de multe ori suntem capabili de fapte necugetate si fara noima, doar pentru a ne incadra in perceptia pozitiva colectiva in ceea ce ne priveste. Iar la femei cu atat mai mare este dorinta de acceptare, conformare si apreciere, cu radacini adanci in copilaria lor si insecuritatea emotionala traita de-a lungul timpului. Si ajungem sa facem orice doar sa fim placute sau iubite de catre cei din jur. Te intreb insa, cand esti tu cu tine, seara acasa sau la dus, esti multumita de ceea ce faci si cine esti?
Cat despre partea profesionala, aici e si mai complicat si material mai mult de tocat. Cei care sunt angajati nu ii vor intelege niciodata pe freelanceri si nici pe sefii lor, antreprenorii. Angajatii la stat nu vor pricepe niciodata care e treaba in mediul de business, iar cei din privat ii vor bombani intotdeauna pe cei care muncesc in institutii publice – desi si aici sunt diferente foarte mari de abordare si nivel de responsabilitate. Corporatistii vor fi pizmuiti pentru vezi doamne beneficiilor lor deosebite, fara sa se gandeasca nimeni la jertfa de viata personala pe care acestia o fac muncind pentru asemenea sisteme, iar oamenilor din companii li se pare ca viata consultantilor e toata numai lapte si miere, pentru mediul in care lucreaza, varietatea proiectelor si flexibilitatea programului. In cele din urma, cei care platesc salarii pentru munca cuiva, vor vrea intotdeauna ca antamatii sa se implice, sa fie responsabili si dedicati, sa ii inteleaga pe ei si ratiunile lor de cash flow, cand vine vorba de tipuri de contracte si taxe, si evident, sa obtina de 3 ori mai mult pentru banii pe care ii dau, ca sa fie profitabila intelegerea.
Ce am vrut sa spun cu toate acestea, de fapt. Ca este o chestiune de asumare, pana la urma. Daca alegem o cale proprie, paralela cu autostrada cu 4 benzi pe sens pe care merge toata lumea, sa fim impacati cu ea si convinsi ca este a noastra si ne reprezinta intru totul. Sa putem pasi semet pe ea si sa o aparam de fiecare data cand va fi atacata de pe margine. Daca este crezul nostru, va fi simplu si usor. Ca in bancul cu broscutele care urcau in copac si audienta care le spunea ca nu vor reusi, pentru ca nu sunt decat niste broscute. La final, s-a dovedit ca cele care au ajuns in varf erau de fapt surde. 🙂
Sursa foto: Points of You
