A venit peste noi când nici nu ne trecea prin cap. Cred că și un război am fi putut anticipa, dar o astfel de pandemie nu. Ne-a lovit pe toți. Peste noapte, oamenii au început să piardă alți oameni, slujbe, afaceri, relații și tot așa. Nu a rămas nimeni fără vreo pierdere. La început, am fost șocată. Am trecut prin toate emoțiile, de la cele pe care nu credeam că o să le simt vreodată așa tare, până la altele pe care încă mi le mai aminteam în celulele corpului. Tot ce vedeam la TV și citeam online nu făcea decât să îmi crească nivelul de anxietate. Scrollam neîncetat, sperând că mi se pare. Că e un fake care urma să fie demascat curând. Dar nu găseam nimic care să îmi confirme asta.
Am trăit cam 3 săptămâni în felul ăsta. Frenetic. O frică viscerală care mă făcea să îmi strâng copiii tare, de parcă voiam să îi bag înapoi în burtă. Aceeași frică m-a făcut să îmi ameninț părinții că vor muri dacă vor ieși din casă. M-am purtat cu ei la fel ca președintele care profețea înmormântări în Săptămâna Mare. Frica m-a ținut în casă și m-a pus pe prăjiturit. 3 săptămâni m-am purtat aproape nebunește. Am făcut scenarii de la cel mai rău până la cel mai blând. Financiare și de sănătate.
Într-o zi, m-am trezit brusc din visul cu unul dintre copii s-a îmbolnăvit de covid. Iar eu nu aveam acces în spital cu el. În ziua aia nu am fost om. Apoi am visat că se îmbolnăvește unul dintre noi și că, practic, ajunge să se prăpădească singur. Iar noi să fim dincolo de ușă, fără să avem voie să îl vedem. Maxim din ce mi-am putut imagina a fost că o să murim amândoi și că ne vor rămâne copiii pe drumuri. Știu că m-am umflat de plâns în ziua aia, până m-a băgat soțul în ședință. Am decis împreună că gândul ăsta e un monstru pe care nu îl vom hrăni. Mai mult eu, căci nu știu nici azi dacă soțul chiar nu s-a gândit la asta. Dar de atunci nu am mai verbalizat. Deci nu am mai dat mâncare monstrului respectiv.
După cele 3 săptămâni de frică paralizantă, am început să văd mai bine printre mesaje. Faptul că am studiat comunicare și am practicat, atât în sistemul guvernamental, cât și în cel privat, a început să mă ajute. Mi-am dat seama că trebuie să îmi folosesc și eu creierul, nu doar să primesc ceea ce mi se filtrează. Că am nevoie să diversific sursele de informare, că TV-ul nu e cel mai relevant. Că trebuie să își facă și ei ratingul. După aia am văzut știrea cu alocarea de la guvern a bugetelor menite să susțină presa în pandemie. Și așa am încetat să mă mai uit la TV și în gura analiștilor profeți. M-am liniștit de tot.
Da, e momentul în care toate fricile au dat năvală peste noi. Confuntați cu ele, nu le-am putut ține piept. Ne-au copleșit. Frica de moarte e cea mai puternică. Ea se află la baza tuturor celorlalte. Pe ea am activat-o și eu imediat. Am văzut moartea în toată splendoarea ei. Nu știu cum e realitatea, dar imaginația mea a fost înfricoșătoare. Gândul meu a chemat-o. A fost rău, am simțit rece. M-am simțit rece.
Am decis că nu o s-o mai chem. Am decis că vom trăi.
NU voi mai hrăni monstrul ăsta – gândul morții. Și odată cu decizia asta, am încetat să mă mai tem.
Voi privi în viitor, ca și până acum.
Da, virusul există, dar vom învăța să trăim alături de el. Vom găsi căile prin care să fim mai puternici decât el: mâncând bine, odihnindu-ne, lăsându-ne de fumat, făcând mișcare, fiind fericiți! Trăind!
Știți, dacă nu ar exista răul, nu am vedea binele. Sunt ambele fețe ale aceleiași realități. Până în ianuarie, am trăit cu alt rău fiecare. Alții trăiesc și azi. Duc pe picioare boli înfiorătoare și trăiesc cu zâmbet pe buze și în suflet. Ei nu se mai sperie de virus. Nu trăiesc cu frica asta. Doar trăiesc. Precaut, dar trăiesc. Poate învățăm ceva de la cei deja loviți…
Frica ne va lua tot. Ne va ucide spiritul. Ne va lua tot, până vom rămâne cu casa sufletului goală. Vă asigur că atunci când frica intră în casă, nimic nu mai rămâne din ea.
Avem nevoie să trăim. Și fiecare putem începe din interior. Cu gânduri bune, udate zilnic. Cele rele alungate. Ele sunt mătrăgunele. Dacă permiți uneia să crească, se va umple toată cultura de ele.
Nu vom trăi ascunși după perdele și dincolo de monitoare. E o iluzie. Umanitatea a crescut în ultimii mulți ani prin conectarea oamenilor. Comunitățile cele mai puternice nu sunt cele online. Nicio mare comunitate nu a crescut cultivând frica. Nu, frica servește altora, ca să ne îndrume pe cărări deja trasate. Să ne folosim mintea și să ne ascultăm sufletul deci!
Ce-am învățat în pandemie?
Că e la mine cheia. Nu trebuie s-o pierd.
Dacă suntem sănătoși, puține lucruri se vor atinge de noi.
Prietenii sunt balsam pentru suflet.
Dumnezeu lucrează prin oameni, pentru oameni – e un mesaj de la o doamnă din comunitate, în care și eu cred foarte tare.
Avem nevoie să aflăm echilibrul. Ca în orice. Ca și până acum, nu doar în pandemie.
E posibil să nu fie ultima pandemie. Dar cea de acum trebuie să ne facă mai puternici, să ne pregătească pentru următoarea. Să nu ne mai prindă trăind de azi pe mâine, fără asigurări de sănătate, supraîndatorați și cu probleme de sănătate neglijate. Toate acestea se vor întoarce împotriva noastră și data viitoare. Și atunci nu vom mai fi tineri ca azi și poate nici umărul pe care azi plângem nu va mai exista…