O mamă din comunitate a așternut pe hârtie experiența ei cu cei 2 bebeluși diagnosticați cu anorexie. Am citit cu lacrimi în ochi cuvinte smulse din inimă, despre neputință, disperare, învinovățire, despre iad și despre iubire. Roxana, îți mulțumim pentru că ai vrut să îți deschizi inima aici și sperăm că te-a ajutat și pe tine măcar nițel, pe calea vindecării! Citiți până la capăt, căci am rugat și medicul pediatru, dr. Andreea Manda, consultant medical al blogului, să își spună opinia legată de tuburările alimentare, dar și în legătură cu povestea lor! Articolul face parte din proiectul ”Copilul meu nu mănânca!”.
Povestea Roxanei și a copiilor ei diagnosticați cu anorexie
”În jur de 4 luni începuse să bea o cantitate din ce în mai mică de lapte. Eram obișnuită să pregătesc biberoane mari, pline și brusc, am început să arunc mai mult de jumătate. După vreo 2 săptămâni am mers la pediatru și m-am plâns că nu prea mai bea lapte. Reacția a fost promptă și dojenitoare: are 4.5 luni, ar fi trebuit diversificat deja!
Mi-am făcut multe procese de conștiință, copilul deja scădea în greutate și am început diversificarea în forță, corect ar fi am încercat diversificarea. Dar, în scurt timp, situația de devenit mai mult decât frustrantă pentru mine și părea periculoasă pentru copil. Refuza și cantitatea mică de lapte pe care o bea înainte de marea diversificare, iar despre altceva nu putea fi vorba.
În disperare, am ajuns la alt medic, care nu dădea 2 bani pe disperarea mea, a întors copilul pe toate părțile și a recomandat o analiză de urină. Între timp am ajuns la treilea medic, în speranța că unul dintre ei o să aibă și vreo soluție sau măcar explicație, dar ne-a recomandat tot analiză de urină, la alt laborator. În total, am făcut analiza la 3 laboratoare, cu rezultate diferite, dintre care unul negativ.
Trecuse ceva timp de când dura situația, copilul pierdea în greutate, dar nu conta deloc, pentru că era în grafic! Am decis să tratez infecția urinară, nici nu știu pe ce bază s-a ales tratamentul și pentru care dintre rezultate, dar a fost practic imposibil, copilul deja nu mai accepta nimic în afară de apă. Nici măcar cu forța, da ați citit bine, cu forța am încercat! N-a luat medicamentele, la o a patra analiză, nu avea infecție urinară sau..îi trecuse cu apă plată!
În materie de alimentație încercasem cam toate legumele care se pretau pentru vârsta lui, toate piureurile la borcănaș și toate iaurturile.
Zilele mele începeau așa: dimineața încercam să îl fac să bea lapte, oricât, nu conta. Uneori aveam noroc (da, așa mă simțeam) și bea 10 ml, alteori nu făceam decât să adun de pe jos biberonul și să îl spăl de câte ori îl arunca. Îl puneam în scaunul de masă de la prima oră, pentru că așa citeam, să știe că e cazul să mănânce, mutam scaunul prin toată casa, când vedeam ca ideea de a mânca la bucătărie nu însemna nimic pentru el. Trecea repede timpul și trebuia să pregătesc gustarea de dimineață, diversificată, cum îmi spusese deja a treia doamnă pediatru.
Fierbeam legumele, le răceam, știam că nu le va mânca în veci, puneam unt, puneam un strop de sare, încercam tot ce mi se spusese și ce citisem pe net. Încercarea de a-i băga câteva lingurițe cu piure în gură dura o oră și înghițea maxim 3 lingurițe din tot ce reușeam să îi bag în gură. Mi s-a spus că trebuie să îi bag cu forța, am încercat să îi deschid gurița și nu am putut, era groaznic. Mi s-a spus că trebuie să îl țin de nas, să nu mai respire și atunci va deschide gura și îi pot băga mâncare! N-am putut să fac asta, am decis că mai bine îl duc să i se pună perfuzii decât să fac așa ceva.
Între timp, pediatra (o doamnă destul de renumită), mi-a spus: dragă, copilul ăsta are anorexie nervoasă! Dacă nu te descurci, adu-l să-i punem perfuzii!
Era primăvară, era frumos afară, dar eu nu mai ieșeam cu el, nu aveam când. După ce terminam de strâns mizeria de la gustare, încercam să îl adorm și să îi dau lapte în somn (știam de la nepotul meu că așa mânca el), uneori reușeam să îi dau 100 ml să bea, doooamne cât de bucuroasă mai eram! Nu reușeam mereu, uneori se trezea cu biberonul în gură și începea să îl lovească, alteori dormea agitat și bea mai puțin.
Știi cum sunt blamate grupurile de mame, sfaturile de pe net, ei bine, pentru mine, un astfel de grup și un sfat de acolo au fost salvarea! Am povestit acolo că nu am mai ieșit afară de multe zile, pentru că nu am cum, că trebuie să încerc tot timpul să îl alimentez. O mamă, medic neonatolog, mi-a spus să îmi bag mințile în cap și să scot copilul la aer. I-am explicat că nu pot, că ar însemna practic să nu mai încerc să îl hrănesc și nu mă pot opri, trebuie să încerc toată ziua, doar așa are ceva în stomac.
Nu îmi amintesc exact cuvintele ei, dar mi-a explicat că în cariera ei de medic nu a văzut copil sănătos, de vârsta respectivă, mort de foame și să încerc să mut focus-ul de pe mâncare, să scot copilul afară, să creez o rutină în care nu mâncarea este în centru.
Și am încercat, ce aveam de pierdut! 2 lingurițe de piure mâncate. Nu mai stăteam 1 oră la gustare, încercam câteva lingurițe, apoi strângeam masa, îi pregăteam un biberon de lapte și plecam în parc. Acolo îl dădeam în leagăn, făceam ture de parc și înainte să îl ia somnul, îi dădeam biberonul cu lapte. La început bea puțin, 10 ml, dar era treaz și bea! Apoi a început să bea din ce în ce mai mult, pentru că îl lăsam să îi fie foame! Mesele diversificate, aveau cam același efect, sub 5 lingurițe înghițite, dar eram mai liniștită, pentru că avea deja rutina cu laptele.
Într-o dimineață, mâncam un iaurt, el deja aruncase piureul pe pereți, mă gândeam dacă să șterg mizeria cât e proaspătă sau după parc. Copilul se întindea insistent după iaurtul meu, deși încercasem să îi dau și lui iaurturi de multe ori. Greu de descris momentul în care copilul diagnosticat cu anorexie cere ceva de mâncare! I-am dat lui iaurtul și a mâncat ce mai rămăsese, nu mai conta absolut nimic, nici că mânca cu lingura mea, nici că era o marcă controversată, conta că mânca.
Atunci am înțeles cât de important este să mănânc și eu (nu cred că mă văzuse mâncând), să mănânc sănătos, să stau cu el la masă, fără să fiu terorizată.
În câteva luni s-a reglat programul de mese și anorexia era doar o poveste ciudată, care, din păcate, a revenit în viața noastră, când a apărut bebelușul. Nu a reapărut la Robert, ci la bebeluș, la vârsta de doar 2 săptămâni.
A fost greu, deși știam cum este, abordarea clar nu avea cum să fie aceeași. Mânca numai în somn, numai în mișcare, dacă mă opream nu mai mânca și plângea groaznic, la el deja aveam așteptările setate corect și 10 ml la o masă era un succes. Au trecut foarte greu primele luni, zilele erau foarte lungi și obositoare psihic, încercările de alimentare erau din oră în oră, deși aveam o experiență similară, bebelușul era în permanență purtat în sling, ca să prin momentul somnului, să îl pot hrăni.
Avea în jur de 6 luni și eram la bucătărie, la micul dejun, când a început “să ceară” ce mânca cel mare. El a stat cu noi la bucătărie încă din primele zile de viață, n-a “poftit” nimic, n-a cerut nimic până când nu a fost organismul pregătit, iar atunci i-am oferit un morcov pasat cu furculița, așa a început diversificarea și încet, a plecat anorexia. Apoi a fost simplu, doar scoteam legume din farfuria celui mare și le pasam cu furculița. Ăsta mic n-a știut ce e mâncarea pasată fin la blender, întindea mână la farfuria celui mare și eu trebuia să mă mișc rapid, nu era timp pentru diversificare clasică, ca la carte.
Ca mamă, m-am simțit neputincioasă, frustrată, incapabilă să îmi hrănesc copiii, nedreptățită, furioasă, speriată. Chiar și la al doilea copil, cu experiență deja, avem zile în care notam pe hârtie câți mililitri a băut și îl așteptam pe soț la ușă, îi puneam copilul în brațe și îi spuneam că trebuie să reușească el, pentru că eu n-am putut mai mult de 50 ml toată ziua și va trebui să îl ducem la spital. Puneam presiune pe soț, pe mine, pe copil, mă certam cu Dumnezeu pentru ce îmi face…
La ambii copii anorexia a fost diagnosticată de către medicul pediatru, nu mi s-a oferit deloc susținere, explicații, soluții, doar “oferta” de internare și hrănire prin perfuzii. La vârste atât de mici este greu de calificat asemenea situație ca și moft, nu mă îndoiesc de diagnosticele medicilor. Nici eu, nici soțul nu am avut probleme de alimentație în copilărie sau ca și adulți, însă știu că a mai existat cel puțin un caz similar în familie, tot sugar.
Copiii au acum 7, respectiv 9 ani, nu au probleme deosebite de alimentație, am decis că este mai important ce mănâncă și nu cât mănâncă, așa că dacă au fost zile când unul a mâncat doar 2 iaurturi și un castravete, aia i-a fost masa și nu am făcut compromisuri cu alimente nesănătoase și atrăgătoare, doar ca să îmi liniștesc temerile, foarte întemeiate, de altfel. Știu cum este să nu mănânce, să te rogi la Dumnezeu și la toți sfinții să bage ceva în stomac, orice. Din fericire, eu am trecut de momentul acela când vreau să bage orice, nu sunt habotnică în ce privește alimentația sănătoasă, există excepții, când mănâncă diverse prostii, dar nu cred că va muri de foame dacă refuză mâncarea sănătoasă și nu îi dau niște salam. Pur și simplu va aștepta până când îi va fi cu adevărat foame și îi se va părea o variantă ciorba de legume.
Nu vreau să las temerile și experiențele nefericite din trecut, să dicteze obiceiurile alimentare ale copiilor, încă mă doare fiecare refuz al lor în ce privește mâncarea, uneori, văd cu ochii minții imagini din trecut, care mă sperie cumplit și îmi vine să urlu la ei și să le cumpăr o porcărie de la fast food, doar să mănânce, dar…vorba aia, 2 ani de terapie m-au ajutat să rămân fermă și ancorată în prezent, să le respect gusturile și să recunosc mofturile.”
Opinia medicului pediatru
”Refuzul alimentar la vârsta de sugar poate fi declanșat de factori organici sau non-organici.
În cazul triggerilor organici (boli) se pot lua în discuție:
- tulburări de deglutiție (frecvente la prematur) unde mesele se însoțesc de tuse, refularea laptelui pe nas, sugarul se îneacă;
- infecție persistentă sau recurentă (de exemplu infecție urinară) unde scăderea apetitului duce la cererea bruscă de cantități mici de lapte;
- boala de reflux gastroesofagian sau alergia la proteina laptelui de vaca – boli ce determină disconfort, durere în timpul mesei, refuzul alimentar asociindu-se cu plâns greu de consolat și alte manifestări ale bolii (regurgitații, vărsături, scaune cu sânge, dermatită etc).
În absența unei boli, refuzul alimentației poate fi declanșat de experiențe/senzații neplăcute trăite de bebeluș în relație cu alimentația și anume:
- intubație, sondă nazogastrică la naștere;
- alăptare dificilă sau tranziție cu peripeții de la sân la lapte praf sau la alimentele solide;
- percepția greșită a părinților sau medicului privind cantitatea de lapte sau câștigul în greutate specifice vârstei, cu tendința de alimentație în exces fără respectarea senzației de foame sau sațietate ale bebelușului;
- practici anormale parentale cu alimentație mecanică, la ore fixe sau în somn, cu cantități impuse, mese prelungite (>30 minute).
Atenție! În cazul afecțiunilor organice, anxietatea mamei și alimentația forțată determină reala aversiune față de momentul mesei, refuzul alimentar persistând și după vindecarea bolii! Deci tulburarea de alimentație poate avea mecanism dublu.
Revenind la povestea celor doi frățiori, recunosc că managementul cazurilor de acest gen nu este simplu și ducem lipsă de echipă medicală care să le investigheze și trateze corect. Neavând toate informațiile (deși mi-ar plăcea să le aflu) o să fac doar câteva comentarii:
- faptul că au ajuns la vârsta de școlar fără diagnosticarea unei boli face puțin probabila existența unui factor organic;
- suspectez un start dificil pentru bebeluși – nu au putut fi alimentați la sân, refuzul a debutat precoce (chiar la vârsta de nou născut), probabil cu experiențe negative pentru cei mici și anxietate (justificată) a mamei, toate acestea urmate de practici anormale care au accentuat tulburările, dar în același timp au făcut posibilă rezolvarea lor;
- laud intervenția salvatoare a neonatologului;
- admir foarte tare forța cu care mama a reușit, în ciuda lipsei de ajutor și de informații, să găsească soluția corectă, aceea de a avea încredere în copiii ei și de a le oferi mâncare sănătoasă doar atunci CÂND vor și doar atât CÂT vor ei.”
Andreea Manda, medic primar pediatru
Episodul 1 al proiectului ”Copilul meu nu mănâncă!”
https://www.florinabadea.ro/copilul-meu-nu-mananca-campanie-de-constientizare-pentru-parinti/
Episodul 2 al proiectului ”Copilul meu nu mănâncă!”
https://www.florinabadea.ro/copilul-meu-nu-mananca-dar-al-tau/
Episodul 3 al proiectului ”Copilul meu nu mănăncă!”
https://www.florinabadea.ro/5-intrebari-parinti-raspunsuri-medic-proiectul-copilul-mananca/
Daca doriti sa fiti la curent cu noutatile de pe blogul de viata sanatoasa, puteti da LIKE paginii de Facebook sau va puteti abona la Newsletter!
Sursa foto: aici