Deschid ochii încet și primul gând care mă traversează rapid are legătură cu situația prezentă. În fiecare dimineață sper că am visat. Că a fost doar un vis urât. Dar gândul îmi e repede alungat de păsările de afară. E 7 dimineața. E concert. Îmi place să merg la culcare mai devreme, ca să mă pot trezi ușor dimineața. Mi se pare că la 6-7 se petrece toată acțiunea importantă zilele acestea. Păsările cântă ca nebunele, câinii latră, parcă aud și iarba cum crește. Dacă mă trezesc mai târziu, pierd totul. Se scoală copiii, încep cerințele și ordinele dimineții: ”vreau lapte!”, ”fă-mi ou!”, ”nu vreau aia” etc. Da, e primăvara lui 2020, despre care scriu acum și de care cel mai probabil ne vom aminti peste ani ca despre anotimpul care s-a întâmplat în timp ce noi eram baricadați isterici în case.
De când a început nebunia cu virusul, am trecut prin multe faze, de la negare la isterie și înapoi. Aceia dintre noi care se adaptează mai ușor au trecut la acțiune. În casa lor, în mintea lor, la jobul lor, în afacerea lor. Ei au depășit primele faze și s-au ridicat deasupra, la faza în care construiesc și dăruiesc, ca să se vindece pe ei și să ajute pe alții. Unii se plictisesc. Își permit asta. Personal, consider că e un privilegiu să pot lucra de acasă, oricât de greu ar fi, cu copii agățați de picior și care se plictisesc (normal). Sunt însă recunoscătoare pentru asta, dar și pentru multe altele. Mi-am dezvoltat în timp această gândire, oricât de rău ar fi: ”bine că nu a fost….(completați cu ceva infinit mai rău)”. Așa și acum. Bine că nu ne-a prins în afara țării, bine că avem părinții sănătoși, bine că avem mai multe surse de venit, ca să mai rămână ceva. Și tot așa, caut cu încăpățânare binele, în marea asta de rău care ne înconjoară.
Când mai pic și eu, mă gândesc la toate mamele singure și la panica lor. La oamenii care aveau un job și de care depind alți oameni. La oamenii care n-au pe nimeni și pentru care o plimbare în parc era viața. Iar acum practic li s-a luat viața. La oameni care sunt izolați în case cu alți oameni cu care hotărâseră să se despartă poate. La toate femeile care sunt victime ale violenței domestice, obligate să rămână în casă cu abuzatorii lor. La copiii pentru care școala era mai mult decât ce e pentru copiii noștri: evadare într-o lume a binelui, o lume normală, diferită de coșmarul de acasă. Of, doamne, sunt atâția oameni pentru care această situație nu e deloc un tărâm al dezvoltării personale! Și atunci îmi dau seama că micile noastre lipsuri sunt doar niște mofturi și că adevăratul lucru pentru care trebuie să fim recunoscători e altul. Unul și singurul.
De vreo săptămână nici la știri nu mă mai uit. Ce fac e să vorbesc cu prieteni de aici și cu prieteni din alte țări, facem apeluri video, ne bucurăm unii de compania altora. Acum, când nu ne mai putem întâlni, aceste apeluri sunt pline de conținut și emoție. Nicio vorbă nu pare absurdă sau goală. De ziua, de Florii, am vorbit continuu la telefon, de la 9.30 la 16.00, cu o scurtă pauză de masă. Așa ceva nu îmi amintesc să fi făcut vreodată. Sunt sigură că dragul și dorul de mine a fost accentuat și de singurătatea care ne înconjoară acum.
Într-una din zile, când strângeam rufele de afară, Măriuca a văzut hainele de casă ale bunicului, rămase la noi din martie. S-a înviorat toată și i-am simțit tot dorul în vorbe și în ochi: ”Asta e bluza lui tataițu??!”. Când i-am spus, dincolo de ecran, i-am simțit și lui lacrimile.
În exercițiile de recunoștință pe care le facem pe diferite grupuri (online, desigur), am citit atâtea lucruri pentru care oamenii sunt recunoscători. Dar dincolo de bunuri materiale ori conectarea, puțină cum e, eu sunt recunoscătoare Bunuțului pentru VIAȚĂ.
Trăim, prieteni, azi, aici, acum! Alături de ai noștri.
Și avem ocazia să trăim intens, chiar dacă nu neapărat bine. Pentru că intens înseamnă trăire de emoții puternice. Iar criza exact asta face: ne oferă cadrul perfect ca să trăim la intensitate maximă!
În primăvara când traversăm strada cu frică, de fapt avem ocazia să trăim cu adevărat. Ce ironie, nu-i așa?
În anul în care nu mai avem niciun drept, decât se pare că la viață, avem ocazia să trăim cu adevărat.
Aștept Învierea și lumina de Paștile acestea, ca un copil și ca un suflet care știe cât de importantă de viața și cum nimic altceva nu mai contează acum..
Sunt recunoscătoare Bunuțului pentru viață! Dar voi? Când ridicați ochii către cer, pentru ce mulțumiți?
Text scris în aprilie 2020, când România se află sub conducere militară, în stare de urgență, în plină pandemie de coronavirus. Copiii mei au 11 ani și 4 luni, respectiv 3 ani și 9 luni, iar eu și soțul urmează să sărbătorim 20 de ani de când ne-am cununat. E Săptămâna Mare și în câteva zile urmează Paștile. E primul Paște în care nu ne putem împărtăși și primul în care nu ne întâlnim cu părinții mei, bunicii fetelor noastre. Va fi prima masă singuri, de când suntem noi împreună și prima sărbătoare a fetelor fără bunici. Dar va trece și asta. Bine că trăim și suntem împreună! Să ne ajute Bunuțul în continuare!
