Stau în izolare de 11 ani și nu mă mai plâng

Acum 12 ani, la 1 noiembrie, eram în prima mea zi acasă de concediu prenatal. Urma să nasc peste 1 lună și un pic. M-am trezit târziu, abia m-am rostogolit din pat și am dat drumul la TV. Defect de om de PR, pentru care televizorul era un must. Din vârful patului, am aflat că începuse criza. Prima mare criză financiară despre care aflam, în direct, mângâindu-mă pe burtă. Habar n-aveam ce urma, clar era că nu era de bine. Bine că n-aveam credite, deși căutasem în stânga și în dreapta un apartament în ultimii ani. Prețurile urcau de la vizionare la vizionare și o garsonieră se apropia atunci de 100.000 euro. Bunul nostru simț ne spunea că era o făcătură căreia nu trebuia să îi dăm curs. Dar nu știam că începea o formă de izolare pentru noi, nemaiîntâlnită.

Nu știu alții cum sunt, dar copiii noștri n-au vrut cu niciun chip să doarmă vreodată decât acasă la ei, în pat. Am auzit povești sute cu copii care dorm în brațe, pe scaune ori pe mese, când părinții lor petrec. De unde? La noi n-a existat așa ceva niciodată. De 11 ani, de la ora 8 seara noi trebuie să fim acasă, că intrăm în programul de seară. Adică tot ce ține de spălat, mâncat, pregătit pentru a 2-a zi, povești și rugăminți să nu se mai coboare din paturi pentru alte nevoi închipuite. Printre prietenii noștri circulă o vorbă la care râdem toți – ”familia Badea nu poate să meargă nimic seara, că e în arest la domiciliu”. Mda, cam așa.

Chiar și în vacanțe, oriunde am fi, noi la prânz ne retragem. Iar seara nici vorbă de vreo petrecere pe malul mării. Nu zic că n-am încercat să spargem și noi gardul, dar nu vreți să știți ce a urmat. Am dat peste cap echilibrul oricum fragil, mai ales în ultimii ani, de când ele sunt 2. Mai știți vacanța noastră de primăvară la cabana Dacica, din capătul celălalt al țării? O, cât de acoperită de rușine m-am simțit în niște dimineți, față de restul turiștilor pașnici! Tocmai pentru că depășisem ora de începere a programului de seară, iar ele au ținut musai să ne arate că nu e ok.

În timp ce prieteni ai noștri au copii adolescenți acum, ale noastre sunt încă mici. Încă e necesar programul de seară, avem constant program de școală de verificat și anulăm o mulțime de activități din afara casei, tocmai din cauza acestui program. Noi 2 nu am mai ieșit undeva seara de 11 ani. La un moment dat ne făcusem un program, să ieșim undeva o dată pe lună. O cină romantică, o ieșire la film ori la teatru. Doar că ne-am dat seama că e imposibil, copiii vor cu noi seara, nu se vor lăsa culcați de bunici. Și am renunțat și la planul acesta. Nici nu ne-a părut rău, ne-am găsit alte modalități de petrecere a timpului în cuplu.

Am pierdut vacanțe, căci s-au îmbolnăvit ele. Au fost press trip-uri pe care le-am refuzat, pentru că nu îl puteam lăsa pe soț cu ele amândouă dimineața la școală și la grădi. În general, au fost atât de multe lucruri la care am renunțat, încât nicio restricție din afară nu mă mai impresionează. Într-o iarnă grea, acum 3 ani, am stat peste 1 lună în casă, că Maria bebe era răcită, iar școlile se închiseseră. Nămeții erau până la geamul meu de la etajul 2, nu mai știam nici cum mă cheamă. Noroc cu internetul și telefonul. În general, orice aș face și oriunde m-aș duce, trebuie să am în cap back up-ul pentru ele: cine poate sta cu ele cât sunt eu plecată, fie că e vorba de 1 oră sau 1 zi.

Asta e viața mea de peste 11 ani încoace și nu mă plâng. Cred că va dura mult și bine. Mai am niște lucruri pe care nu le pot face, din cauza programului soțului. Dar din nou, asta e viața mea și am învățat, în timp, să gestionez lucrurile așa încât să nu mă simt frustrată de ceea ce îmi lipsește, ci să mă bucur de ce am. Am scris și aici câteva vorbe despre perspectiva aceasta, dacă mai vreți să citiți.

În general, în izolare, am avut ocazia să mă aud mai bine, să mă ascult cu adevărat, să scriu și să citesc, să gătesc, să le văd pe ele 2 mai bine și să avem cele mai frumoase momente împreună. Nouă ne place acasă, dintotdeauna am vrut să petrec mai mult timp aici. De 5 ani de când am propriul program de lucru, am alternat perioadele de izolare cu cele de socializare. A fost un echilibru care m-a ajutat să merg mai departe. Cumva cred că un moment de izolare are rolul lui, chiar dacă prima impresie e de frustrare. Pentru mine are, eu din izolare îmi iau energie și simt că apoi toate sunt cu rod.

Acest articol a fost inspirat de discuția de ieri cu prietena mea, Tina. Hugs, dear! Încă puțin, pleacă la facultate și ieșim și noi din izolare! Câți ani vom avea atunci? Vom fi niște tinere pensionare scăpate din izolare, cu ceva comportamente aberante, dar ce mai contează. Noi să fim sănătoase, nu-i așa?

Vă îmbrățișez de aici pe toți și vă îndemn să nu vă pierdeți răbdarea! Ieșiți pe balcon, trageți aer în piept, stați la soare 1 oră și apoi vedeți-vă de treabă în casă. Încercați să faceți din statul în izolare zile cât mai frumoase, deși aceasta nu e o vacanță.