Ziua în care am încetat să privesc cerul și frunzele

Lumina aceea de toamnă, ah, cum era! Și frunzele de toate culorile, care se lăfăiau în lumina soarelui, cât puteau ele de bine. Iar soarele de început de octombrie nu se zgârcea deloc. Pășeam fascinată de jocul acesta de lumini și zâmbete din asfalt și îmi mai ridicam privirea, din când în când, ca să mulțumesc soarelui pentru dărnicia lui. Eram după o zi de școală, cu cei mici. 4 ore de dimineață, intense. Aveam 20 de ani și abia intrasem la facultate. Țopăiam practic pe aleile din spatele blocurilor, plină de energia vârstei, dar și de plinătatea zilei de toamnă pe care o simțeam din toată respirația mea.

Când s-a întâmplat, nici nu mi-am dat seama ce se petrece cu mine. Cu câteva secunde înainte zărisem superficial, trecând rapid pe lângă mine, un om. Îmi amintesc că gândisem: ”De ce s-o grăbi așa? E miezul zilei și e o zi așa minunată!”. Dar gândurile mi-au fost brusc întrerupte de senzația pe care o retrăiesc și acum în corp. Cineva se înfipsese în gâtul meu și mă zgâlțâia de zor. Iar eu nu pricepeam de ce. Nu pricep nici azi, dupa 20 de ani. Purtam la gât o bijuterie fină, din aur, pe care părinții mei mi-o dăruiseră după examenul de admitere la facultate. Dar era de depate ceva atât de simplu, încât nu mi-ar fi trecut prin cap să gândesc că ar fi vrut-o cineva.

Mi-am revenit din zguduitură și din șoc, în timp ce vedeam omul cum o luase la sănătoasa pe aleea din fața mea. Nu era nimeni pe aleea dintre blocuri, doar eu și semnul meu de pe gât, care mai poartă și azi frica de atunci. Mi s-a făcut brusc frig, deși afară erau peste 20 de grade. Am simțit nevoia să mă așez, dar nu aveam unde, așa că am continuat să merg, până am ajuns la strada principală.

Sunt o femeie care de 20 de ani nu mai merge singură pe stradă, decât pe străzile mari. De 20 de ani nu mai pot merge pe stradă singură, ca să mă plimb, să privesc cerul și frunzele. Aceea a fost ziua în care am făcut ultima oară asta. În fapt, nu prea mai merg pe stradă. De la acel moment, frica m-a îndemnat să îmi caut refugiu și apărare. Am găsit-o peste câțiva ani în mașina pe care mi-am cumpărat-o. Am fost plecată singură de multe ori, ziua sau noaptea, pe drumuri lungi sau drumuri mai scurte, dar întotdeauna cu mașina, iar când am ajuns acasă noaptea, mereu m-au așteptat omul sau tata.

Sunt un copil crescut în vacanțe la țară, unde cățăram garduri și cădeam din copaci, unde fugeam pe câmpuri în arșita zilei. Un copil care a cunoscut libertatea din natură și care azi caută locurile din copilărie în toate vacanțele. Dar care nu mai merge astăzi pe jos, nu mai circulă în locurile pustii, nu mai poate privi cerul și nu se mai poate juca cu frunzele, decât însoțită. Nu merg în parcuri dimineața sau ziua, când nu e nimeni, deși mi-ar plăcea. Îmi place parcul în zilele ploioase, dar îl evit. Nu mai urc în lift cu străini nici la mama în bloc. Și întotdeauna port la gât o eșarfă. Sau un pullover pe gât.

Sunt o femeie de 40 de ani care și-a pierdut libertatea în ziua aceea de toamnă, pe aleea din spatele școlii unde preda. Și care trăiește cu teamă pentru fetele ei și pentru siguranța lor. Care știe cum e să îți spună polițistul de la secție că nu are ce să facă în astfel de cazuri și că cel mai bine e ca femeile să se ferească singure, să nu mai poarte bijuterii sau să le ascundă sub haine și să nu mai circule pe drumuri lăturalnice.

De 20 de ani, când mă așez undeva țin poșeta în brațe, fără să o las jos. Nici nu mi-am dat seama până acum câțiva ani, când omul s-a oferit să mi-o preia și să o așezăm undeva, ”că nu mi-o ia nimeni”. Atunci s-a făcut declicul: care era motivul pentru care îmi strâng poșeta la piept, inconștient.

Oamenii au vrut să mă ajute, mi-au spus că se putea și mai rău, că sunt o mulțime de fete care au pățit-o și mai rău. Dar nu aud aceste mesaje, le resping. Vreau să îmi recapăt libertatea de a merge singură pe stradă, oriunde și oricând. De a privi cerul în tihnă și a răsfoi frunzele de pe asfalt, fără să mă uit în jur la fiecare pas și să tresar la fiecare foșnet.

Aștept ziua în care să reiau firul firescului de acolo de unde l-am lăsat cu 20 de ani în urmă!

Dacă doriți să fiți la curent cu noutățile de pe blogul de viata sănătoasă, puteți da LIKE paginii de Facebook sau vă puteți abona la Newsletter!

Sursa foto: aici