Din păcate, percepția colectivă e cam așa: jobul devine din ce în ce mai solicitant, renunț la el și mă fac antreprenor. Nu îmi place ideea asta pentru că duce în derizoriu antreprenoriatul. Pare mai ușor decât un job, ceea ce nu este adevărat. Și nu asta e calea. Nu te faci antreprenor că te-a supărat șeful. Antreprenoriatul e o cale și e bun pentru cine are o idee de afacere (sau mai multe), însă nu e pentru toată lumea. Și în niciun caz nu e o decizie care se ia la necaz.
În primul meu an pe cont propriu am citit într-o revistă de business un articol care, printre altele, spunea care e starea de fapt printre antreprenorii români: sunt ultimii care își iau salariul și acesta e, în medie, de 500 euro. Mi s-a părut atât de șocant încât, vă spun cu mâna pe inimă, m-am înfricoșat. De ce vrea orice om normal la cap să își facă un business cât de mic? Ca să vadă cum crește ideea lui, de pe urma căreia să trăiască. Și cine s-a gândit vreodată că va trăi cu 500 de euro din afacerea lui?
Adevărul e că în România se deschid zilnic mii de firme și peste jumătate din ele se închid în nici 2 ani. Socoteala de pe hârtie nu se potrivește mereu cu mediul în care activezi. Vii cu bani de acasă și tot vii, până te saturi. Ideea pe care o ai se poate să fie bună pentru tine, dar deloc atrăgătoare pentru clienți. Cât ai fi de bun și cât ar fi de grozavă ideea, dacă nu vinzi, închizi. Atât de simplu e. Trist, știu.
E un privilegiu să îți permiți anii de început în antreprenoriat. Trebuie să ai nervi tari și pasiunea cât casa poporului. Doar ea te motivează să te trezești dimineața din pat și să te așezi la lucru, atunci când pare că nimic nu merge. În timp ce prietenii tăi angajați își beau cafeaua liniștiți pe terasa companiei, tu încerci să fructifici fiecare minuțel. Să mai dai și mailul ăla, să ajungi și la întâlnirea cutare, să termini documentarea, să îi răspunzi contabilului, să nu uiți de plăți, să returnezi apeluri la clieți și….lista e lungă. Dar e și lista prietenilor tăi, poate foști colegi. Doar că presiunea lor nu e așa mare. La finalul lunii, salariul intră cumințel în cont. Și toați banii sunt ai lor, nu mai trebuie să plătească nimic după aceea la stat, o dată sau de mai multe ori.
Dar prietenii te invidiază că nimeni nu te trage la răspundere și îți iei vacanță când vrei. Ceea ce ei nu știu e că nu te-ai mai deconectat 100% de când ai început afacerea. Și că laptopul tău, dacă ar avea gură, ar povesti despre nisipul luat pe taste de pe plaja din Grecia ori de furnicile care l-au necăjit zile întregi de pe muntele ăla. Când trebuia să fii în vacanță, dar câțiva clienți au amenințat cu un ok și nu puteai lucra totul de pe telefon.
Știe cineva numărul serilor târzii când ai închis laptopul cu năduf și ai zis că gata, închizi tot și te duci la program de 8-16? După care dimineața, l-ai deschis la loc, cu ochii mici de somn și ai luat-o de la capăt. Tocmai îți venise o idee salvatoare!
Apoi grijile legate de sănătate și pensie. Când erai angajat, totul părea departe. Și, oricum, era rezolvat. Se duceau unde trebuie sumele de bani din salariu. Dar acum socotești cât te costă anual asigurarea de sănătate și cu cât trebuie musai să plătești statului pentru că îți iei dividende și mia aia de euro de dat parcă ți se oprește undeva în gât și doar respirația adâncă te mai salvează. O mie de euro care se duc și nu se mai întorc. Nu îi mai vezi niciodată. 20 de ani înseamnă 20.000 de euro. Și pentru câteva minute simți cum te ia inima. Mai mult nu îți permiți. Pe cai, antreprenori, că avem treabă, nu e timp să ne plângem de milă!
Cât despre clienți și proiecte, numai de bine, normal. Doar că e o muncă ongoing, de menținere a celor pe care îi ai și de atragere a altora noi. E un dans complicat și depinde dacă îl faci singur sau în echipă. Oricum ar fi, nu e simplu. Dacă vrei să menții calitatea și acel ceva pentru care clienții vin la tine, nu prea îți permiți să te relaxezi. Oferta e mare în piață, unii fac dumping, nu se știe de ce, dar tentațiile sunt mari.
Și ajungem la concurență, nu-i așa? Vând și alții produsele sau serviciile pe care le vindem noi. E un fapt știu, mulți antreprenori nu dorm noaptea cu gândul la concurență. Dacă ești arogant și nu te interesează, e posibil să ai mult de pierdut. Dacă tremuri numai la auzul numelui ei, iar nu e ok. E greu de păstrat echilibrul și obiectivitatea, oricât ai fi de atașat de ”copilul” tău. E posibil ca alții să aibă produse ori servicii mai bune. Trebuie să decizi cum joci pe piață în aceste condiții.
Cât despre bani, dacă te gândești întâi la ei, pierzi din vedere esențialul. De obicei, antreprenorul chiar ia banii ultimul, după ce îi plătește pe ceilalți: colaboratorii/angajații, taxele la stat, furnizorii și ce mai e. Uneori, nu pleacă cu bani. Se bucură doar că nu e pe minus în luna respectivă. E muncă grea aici, legată de mindset. Și dezamăgirea e mare, în primii ani, mai ales dacă ai plecat de la un salariu de top dintr-o multinațională. Ți se pare că, dintr-o dată, ești mai puțin valoros, tocmai din această cauză. Doar că durează cam 3-5 ani să începi să mai bagi bani și în buzunarul tău, nu numai să își plătești datoriile și să îți mulțumești colaboratorii.
Vedeți, întotdeauna depinde de ce parte a drumului ești când te uiți la ceva. Și, mai ales, să fii acolo, în acei papuci, ca să vezi dacă mai idealizezi acel statut. Fie numai și pentru o perioadă și merită să vezi cum stau lucrurile. Antreprenoriatul poate fi calea, dar să-l ridicăm în slăvi mereu e puțin exagerat.
Aici mai puteți arunca o privire despre antreprenoriat ca full time job și încă ceva în plus.
Voi ce părere aveți?
