Comunicarea pe WhatsApp dăunează grav sănătății

Îmi amintesc perfect primul meu telefon mobil. Era cât cel de azi, doar că acum e smartphone, vezi doamne. Și eram foarte cool că aveam mobil pe atunci, când nu toată lumea putea să susțină o asemenea cheltuială. Prin 1998 sau 1999. Era mai simplu. Doar îl mângâiam cu privirea. Mai dam beep-uri, mai primeam câte un apel de alții la fel de cool ca mine. De pe fix nu se putea suna, era jale la factură. Dar nu mă bazam așa mult pe el. Întâlnirile mele cu iubitul erau stabilite de azi pe mâine, nu ne sunam și nu ne dam sms-uri. Nici nu stam atât de mult cu el în mână (era și foarte greu).

La 20 de ani distanță situația e atât de diferită, nici nu visam la așa ceva. Nu vă zic o noutate că nu mai putem fără el. Aș face un concurs pentru adulți: cum te descurci o zi fără telefonul mobil? Ne vedem toți la spital cred, cu anxietate severă.

Ok, nu sunt sectantă și nici atât de nebună să îmi propun să renunț la el. Îi văd clar beneficiile în viața de azi. Care e total diferită de viața anilor 90. Dar e un ceva pe care l-aș sabota cu toată inima. Cred că o să îmi fac la un moment dat un proiect personal din el: WhatsApp-ul. A devenit o modalitate de comunicare atât de agresivă, încât aș desființa-o pe loc.

De curiozitate: în câte grupuri de WhatsApp sunteți incluși? Cu familia, cu gașca, grupul de la grădi, de la școală, de la facultate, din cartier și lista poate continua. Pe lângă grupuri comunicăm instant cu iubi, cu prințesa, cu aia mică, cu puștiul cel mare, cu mama, cu tata, cu soacra, cu socrul, cu restul rubedeniilor apropiate, nu mai zic de prieteni. Ah, am uitat de grupurile profesionale: de la birou, din vreo asociație și lista poate continua. De curiozitate, ați numărat câte astfel de conversații aveți în listă și câte sunt active?

Mie imi bubuie capul. Am ajuns să le dezactivez pe mare parte din ele. Din unele am ieșit, m-a șocat agresiunea încuviințată de restul membrilor grupului, prin numai tăcerea lor. A, poate nu știați, suntem părtași la această agresiune, dacă nu avem nicio reacție! Așa că să nu ne amăgim că noi nu am făcut și nu am dres cutare lucru. Dacă am fost acolo când s-a întâmplat și nu am zis nimic, suntem parte din agresiune.

Cu WhatsApp la plimbare

Sunt în trafic, pun aplicația să mă ducă din punctul A în punctul B și îmi intră notificările. Fix în intersecție la Victoriei, când habar nu am pe unde trebuie să o iau și am nevoie disperată de ghidul waze. Nah, atunci încep toți să scrie. Și intră notificare după notificare. Și nu se mai termină. Și iar aleg o direcție greșită de mers. Sau alta: vorbesc la telefon și se aud notificările cum intră. Și e mesagerie instant, nu? Adică omul scrie așa:

Bună

Cf

?

poti

vb?

ti-am

trimis

un

mail.

Adică varianta: ”Bună! Ce faci? Poți vorbi? Ți-am trimis un email”. Adică un singur rând. Care intră o dată. După care stai cuminte și aștepți. Adică îți vezi de ale tale, vorba vine. Dar nu, tu începi să scrii în continuare:

hey

esti?

pliz

urgent

Și continuă. În timp ce tu ori vorbești, ori ai altă treabă, că se presupune că mai și trăiești, nu trăiești doar să răspunzi la mesaje. Ori ești la volan, cum ziceam, printr-un nod din ăsta complicat bucureștean, într-un mediu ostil și isteric, în care nu e timp de ezitare.

Inutil să zic că nu e nimic urgent. Adică emailul singur putea aștepta cuminte să îi vină rândul. Dar asta e altă discuție.

Ok, soluție există: dezactivare notificări. Și gestionarea mesajelor conform timpului setat de fiecare. Eu mă simt încă în marea capacană a începătorului: chiar îmi închipui că dacă omul scrie aici, e chiar ceva urgent.

De ce comunicarea pe WhatsApp dăunează grav sănătății

Dincolo de faptul că e atât de intruzivă inutil, a devenit agresivă de-a dreptul. Știți vorba aia ”every cat is a lion in the mirrror”? Adică orice pisică se vede leu în oglindă. Ei bine, pisica se vede protejată de distanță și poate să devină cine vrea ea. Lasă în mesageria instant toate visurile ei. Tastează tot ce îi trece prin cap, când îi trece prin cap și pe un ton cu care nici cu maică-sa, mâța șefă, nu ar îndrăzni să vorbească.

Pisica scrie la orice oră. Presupune ea că dacă o trece inspirația, să nu o lase să plece fără să se exprime. Așa se face că scrie ori la 4 dimineața ori la 12 noaptea. Nu îi trece prin capul ei de mâță că regulile comunicării de când lumea zic că nu se cade să intri în contact cu străinii după 9 seara și înainte de 9 dimineața. La capitolul străini intră tot ce nu e familie și prieteni apropiați. Exceptăm desigur situațiile profesionale, când omul e on call și aia e, trebuie să doarmă cu telefonul la picior.

Sar partea cu mâța care trimite pe WhatsApp orice nimic, la propriu, care nu are vreo legătură cu scopul creării grupului. Sau cu scopul comunicării instant. Nu e urgent, nu e important, dar mâța se simte creativă și informată, prin urmare se crede datoare să spună lumii asta.

Ei și ajungem la partea cu tonul. E preferata mea. Cumva, are legătură în general cu ce înseamnă comunicare scrisă. Aceștia oameni sunt aceia care nu scapătă nici pe email, de exemplu, la capitolul abordare, ton, formulare. Mâța asta nu scrie, strigă, țipă, urlă! Vrea să își impună punctul de vedere, să ne intimideze cu orice preț. Ajunge la bullying fără să își dea seama. Cuvintele ei poruncesc, toți ceilalți trebuie să danseze cum dorește distinsa. E scopul vieții ei să aibă dreptate, să fie validată, lumea să îi zică ok, cât de minunată e și ce idei geniale are. Iar dacă se opune cineva, ferească Dumnezeu! Zgârie, rupe și taie cu gheruțele ei disperate totul. Dacă vede că nu îi răspunde tot grupul, îi cheamă la apel individual, le dă tag. Mai mult, le scrie la fiecare în parte. Nu îi răspund? Nu-i nimic, îi sună. Ea trebuie, sărmana, să își aprobe proiectul vieții, că a muncit pentru el. Vă sună cunoscut? Câh, cam la asta s-a ajuns în comunicarea online a anului 2019. Se numește uz și abuz de comunicare.

În loc de final

Na, nu mă pot abține: defect de fostă învățătoare! Mai am ceva de zis: oameni buni, fie că scrieți ceva pe email, pe un grup, pe un sms, orice, luați aminte! Scrisul rămâne și vă reprezintă. Scrieți și editați! Faptul că vă grăbiți nu e o scuză. Iertați-i pe cei care primesc mesajele voastre, nu îi mai chinuiți cu greșelile voastre gramaticale, de ortografie și ortoepie. Nu mai scrieți povestea vieții voastre. Aveți în cap scopul pentru care scrieți – ce vreți de la cel care citește? Cu ce să vă ajute? Ce îi transmiteți?

Vreți să vă păstrați sănătatea mintală? Sabotați modul ăsta nociv de comunicare! Încurajați comunicarea față către față sau măcar telefonică. Nu suntem toți făcuți pentru mesaje text, pur și simplu nu avem concizia necesară și bunul simț obligatoriu pentru a comunica în asemenea manieră, fără să îi deranjăm pe ceilalți. Știți, e o regulă nescrisă: dacă nu stăpânești suficient de bine ceva, evită să mai faci acel ceva până nu te perfecționezi! În cazul de față, nu, nu sunt de acord să te perfecționezi pe nervii mei!