Astazi a fost o zi minunata in care mi s-au intamplat 2 lucruri: am simtit ca am ajutat realmente pe cineva cu sfaturile pe care i le-am dat si am cunoscut o femeie minunata din social media care mi-a redat speranta si increderea in oameni. In prima situatie am simtit ca am dat cu toata fiinta, in a doua am simtit ca primesc, desi nu ceream nimic. Totul se petrecea natural, ne purtam firesc si autentic, nimeni nu voia sa para cumva in ochii celuilalt. Am simtit ca era un dialog intre ochii nostri si intre valorile noastre de viata, care parca dansau la acel pranz sanatos cu supa de linte si limonada. A fost nemaipomenit si am plecat satula de la acel pranz, dar satula de continutul conversatiei noastre, intre 2 oameni care se intalneau pentru prima data si totusi era parca de cand lumea. Si asa ca, inca o data intr-o saptamana, am simtit ca traiesc Ziua Recunostintei. 🙂
Altadata, cred ca m-as fi simtit vinovata. Ca e pranz si poate ar fi trebuit sa fiu acasa cu fata mea si sa ii incalzesc mancarica de dupa scoala, sau sa o duc la engleza, ca sa nu mai mearga pe jos atata cale. Sau ca poate ar trebui sa ma ocup de actele care zac in sertar si sa il presez mai mult de contabil, ca sa stabilim acea intalnire pe care o tot amanam. Sau poate ca ar trebui sa fiu la birou si sa lucrez ceva pentru clientii mei. In orice caz, in urma cu un an sigur m-as fi simtit sigur vinovata pentru ca undeva in capul meu si in amprenta mea scria ceva, iar eu faceam cu totul altceva si ma mai si bucuram pe deasupra.
Multa vreme am luat sacul acesta al vinei asupra mea, cu toata greutatea lui. Il tineam acolo zile intregi, ca asa mi se parea mie corect sa ma las cocosata de el. ”E vina mea ca nu m-am gandit! E vina mea ca s-a ars becul, eu am apasat pe intrerupator! E vina mea ca nu am dus-o eu la scoala, altminteri nu mai racea! E vina mea ca i-am dat sa manance acel ceva si acum o doare burtica!”. Cate si mai cate! Si atat de multe incat le-am pierdut sirul si numarul. Imi amintesc ca dupa o perioada cand am lucrat pe acest lucru cu coach-ul meu, am inceput sa aud mai bine in dialoguri cuvantul ”vina”. Il sesizam si ma zgaria, parca isi lasa asa o urma. Ultima oara cand l-am auzit, cu un an in urma, era intr-o discutie cu fostul meu sef, un om bun si bine intentionat. Era o discutie de echipa, pe un proiect si i se adresa unei colege. A sunat asa: ”E vina ta, ca nu te-ai gandit si la asta!”. Am sarit fara sa imi dau seama, daca in apararea ei sau pentru ca incepusem sa am oroare la auzul cuvantului: ”Grozav, acum vorbim despre vina?”. Mi-a raspuns sec: ”Trebuie sa vorbim si despre vina!”. Nu am mai avut replica. Cred ca recunoasteti dialogul, toti cei care lucrati in organizatii mai mici sau mai mari. Dar a fost momentul in care mi-am dat seama ca vina asta sta intre noi si este cocotata pe relatia noastra profesionala, ca ne priveste de acolo cu sfidare. Ca suntem la ani lumina departare, cu toate bunele noastre intentii. Si ca eu de fapt, am carat aceasta vina dupa mine in toti anii in care lucrasem impreuna, fara sa imi dau seama. Doar ca abia atunci cand am auzit-o rostita mi-am dat seama de ea si de ce rau imi facea. Si mi-am explicat atunci de ce ma simteam vinovata – ba ca nu apreciez suficient atmosfera de la pranzul la birou, ba ca nu arat mai mult entuziasm pe unele lucruri samd. Acela a fost unul dintre momentele in care m-am scuturat si am dat de pamant cu vina. Ceva de genul ”pana aici!”.
De atunci, a inceput o noua viata in care am acceptat ca unele lucruri sunt asa cum sunt si ca daca nu simt entuziasm inseamna ca nu ma anima acel ceva si ca limbajul meu este altul. Din pacate, sau din fericire, depinde de perspectiva, s-a terminat atunci si relatia profesionala de care povestesc. Cel mai bun lucru din viata mea – am reusit sa ma scutur simplu de o relatie toxica!
Noi, mamele, avem tendinta sa ne simtim vinovate cand vine vorba de timpul nepetrecut cu copiii nostri. Sau daca am ridicat vocea la ei sau am fost mai ferme. Desi stim ca e bine, tot ne racaie acel ceva, nu ne da pace si ne rascoleste somnul. L-am rugat pe Gaspar Gyorgy – psiholog clinician, terapeut relational, presedintele Asociatiei Multiculturale de Psihologie si Psihoterapie sa ne povesteasca si noua de unde vine sentimentul de vina si cum am putea sa il depasim si sa nu il transmitem mai departe copiilor nostri. Multumim, Gaspar!
”Vina, la fel ca rusinea, este o emotie sociala. Mai exact aceste emotii sunt rezultatul contactului dintre noi si cei din jurul nostru.
Spre deosebire de rusine, care este o traire toxica, vad vina ca o emotie care ne poate ajuta sa construim poduri de relationare, dupa o ruptura in procesul de conectare. Spre exemplu, daca am tipat la copilului meu sau mi-am criticat partenera de viata, aceste comportamente au o influenta negativa asupra conectarii noastre. Ele duc la distantare. Dupa ce m-am linisit putin si am constientizat ce s-a intamplat, poate sa apara emotia de vina care imi transmite ca “ceea ce am facut nu este in congruenta cu valorile mele de viata; eu sunt un parinte/partener iubitor si aceasta atitudine vreau sa o cultiv” – astfel apare emotia de vina, care ma ajuta sa analizez situatia si sa accept ca pentru a face un pas spre celalalt (spre vindecare) am nevoie sa-mi accept comportamentul si sa-mi ascult emotia ca un ghid spre re-conectare.
Daca aplicam aceasta strategie de relationare cu copiii nostri acestia vor avea in noi exemple sanatoase in ceea ce priveste acceptarea greselilor ca parte a conditiei umane, dar si instrumente bune de reparare a greselilor de relationare.”
Abia astept deci ziua de sambata, ca sa petrec 4 ore (fara sa ma simt vinovata :)), impreuna cu Gaspar si Otilia, la conferinta lor minunata despre PUTEREA RELATIILOR! Imi iau notite si revin cu multe multe detalii spre folosul inimii noastre!
Foto: arhiva Puterea relatiilor
