Cum vreau să fiu ca bunică

Vara asta am văzut mulți copii cu bunici. Și îmi place să îi văd așa. Cel mai mult îmi place să văd bunici în vacanță cu picii copiilor lor. Mi se pare foarte cool. Au oamenii ăștia un aer așa hipsteresc. Parcă nici nu sunt bunici, parcă sunt niște părinți ușurel mai în vârstă. Și nu mă refer la vacanțele alea în care bunicii sunt cu copii și cu nepoți. Ci la cele în care seniorii iau doar nepoții cu ei în vacanță. Pălăria jos! Adică oamenii ăștia trec peste frici și peste uneori instalata comoditate și oboseală și își asumă o călătorie cu ăștia mici. Care se știe că nu e simplă deloc, dacă socotim doar cât te freacă fiecare în parte pentru doar un simplu subiect. Deci așa m-am hotărât eu cum vreau să fiu ca bunică!

Am făcut un exercițiu simplu de imaginație. Am dat la o parte toate variabilele negre legate de boală și neputință. Care există, de ce să neg? Oricât de bine aș mânca și oricât de sănătos aș trăi, la 60 și ceva de ani vor apărea factori pe care mintea mea acum nu știe să îi ia în calcul. Dar le las deoparte, de dragul exercițiului.

Și îmi inchipui frumoasele mele la 20 și ceva de ani, fericite și împlinite. E, poate nu vor vrea neapărat copii la vârsta respectivă. Dar știți ceva, e bine să nu le influențăm deciziile în niciun fel. De altfel, noi nu am proiectat nimic asupra lor. Nu vrem să aibă o meserie sau alta, nu vrem să aibă copii sau să se mărite. Vrem doar să fie sănătoase și fericite și să aibă cât mai mult discernământ. Să aleagă inima și cu rațiunea, într-un echilibru care să le împlinească.

Desigur, ca să pot fi bunică, ele ar trebui să aibă copii. 🙂 Deci exercițiul de imaginație trece pe aici. La un moment dat, frumoasele mele vor avea niște bebeluși superbi ca ele. Și ca tații lor, evident. Că parteneri de nădejde chiar îmi doresc să aibă. Ba chiar mă rog la Bunuțul pentru asta, să le ferească de nenorociri și să le scoată în cale oameni buni și iubitori. Iar ele să îi recunoască, să nu treacă indiferente pe lângă ei.

Așa deci, cum vreau eu să fiu ca bunică? Păi în primul rând exact cum sunt ca mamă. Cu ochii pe ele amândouă, deși nu mereu în coasta lor. Cu iubire pentru amândouă, fără să o iubesc pe una mai mult și pe alta mai puțin. Ori să îi dedic uneia mai mult timp și alteia mai puțin. Vreau să știe că sunt mamă pentru amândouă acum și voi fi de-a pururi la fel.

Așadar, copiii lor vor fi în inima mea la fel. Nu va conta că unul va fi mai mare sau altul mai mic. Că unele vor fi fete, iar alții băieți. Iar eu, pentru că nu am avut băieți, să mă las acaparată de această idee și să dezechilibrez balanța de mai sus.

Vorbeam cu soțul acum câteva zile despre asta. L-am inclus și pe el în visul meu, evident. Pentru că, odată cu pensia sau retragerea cum s-o numi, noi 2 avem un plan de bătut lumea în lung și în lat. Și în exercițiul meu de imaginație și el trebuie să fie sănătos fizic și cu toate țiglele pe casă. Altminteri cine ne lasă nouă nepoții să ne plimbăm cu ei în croaziere??? 🙂

Vorbeam așadar cu el despre nepoți. Vă dați seama că părem fără ocupație, dacă la 40 de ani, cu un copil de 3 ani și unul de 10 noi vorbim despre nepoți. Dar, pentru că eu îmi desenam visul despre cum vreau eu să fiu bunică, l-am cooptat și pe el. Mie îmi place să visez, lui nu prea, dar pentru că îmi e soț, uneori mai face și lucruri care nu îi plac. 🙂

Și l-am întrebat cum se vede în viitor. Și dacă i-ar plăcea casa cu nepoți mișunând peste tot și în același haos de jucării, care e și azi la noi în casă. Și tot vorbind noi așa și chicotind la ceas de seară, ne-am dat seama că, indiferent unde am fi, dacă am păstra casa asta sau ne-am muta în alta mai mare sau mai mică, în câmp sau în centru, noi o să vrem să fim alături de fetele noastre. Și le spunem asta de acum. Să știe că amândouă se pot baza pe noi, la bine sau la mai puțin bine. Că pot sta cât vor acasă la noi și se pot întoarce când doresc, că vrem să fim bunici pentru copiii lor. Pentru toți copiii lor, oricâți ar fi și oricând ar veni. Că îi vom îngriji și educa ca pe ele. Că îi vom lua în vacanțe pe toți, că nu vor simți niciunul că suntem mai bunici pentru unii decât pentru alții. Nu știu dacă îi vom crește noi zilnic, că asta nu se prea potrivește cu planul de călătorit în jurul lumii. 🙂 Dar o să fim implicați în alegerea bonelor ori a creșelor, o să le susținem financiar, dacă e nevoie. Da, pentru că atunci când am vrut copii am știut ce înseamnă, că e o relație pe viață. Că așa a fost modelul acasă la părinții mei și eu vreau să păstrez acest model.

Și ne-am emoționat și cred că eu am plâns, el mi-a cântat ”ia-ți mireasă ziua bună”, evident ca să mă necăjească.

După care i-am zis că eu vreau să fiu o bunică cool, veselă, energică, umblăreață și deschisă la nou. Probabil că nu mă voi pensiona, o să scriu prostii pe blog în continuare, o să mă citească viitoarele generații, voi face consiliere cu fetișcanii care vor și trebuie să slăbească și probabil voi continua să merg la sală. Sigur, voi părea probabil o băbuță mega nebună, dar îmi asum. Sunt și acum un personaj controversat și voi rămâne la fel, de-a lungul vremii.

Și am închis ochii și mi-am imaginat nepoții, așa cum am făcut-o cu copiii, în urmă cu mulți ani. Le-am simțit mirosul pielii și fălcuțele, i-am văzut tot blonzi și veseli, ca mamele lor. Și m-am văzut binecuvântată și privilegiată. I-am mulțumit soțului pentru ele, fetele mele, care vor duce mai departe iubirea noastră.

Și iată cum un post despre cum vreau eu să fiu bunică s-a transformat într-unul de recunoștință pentru soțul cu care am făcut fetele astea minunate și pentru toți anii aceștia când am renunțat la mine, de multe ori, ca să fiu lângă ele și pentru ele, pe de-a-ntregul! Pentru că, de obicei, cum ești ca mamă, așa ești și ca bunică.

Iar bonus, m-am imaginat la 60 de ani mult mai liniștită decât acum și dând altă valoare timpului. Adică nu mă voi mai simți hărțuită de el, ci chiar o să mai împing de la spate, din când în când.

Voi vă vedeți bunici? Cum arătați în visul ăsta?

Știți rubrica de PARENTING? Mai scriu pentru ea, din când în când.