Eu nu mai am timp pentru prostii!

În 2015, în primul meu an de soloprenoriat, am participat la un seminar de dezvoltare personală. Unul din multele la care am luat parte în anul acela. Dar singurul care și-a lăsat o amprentă pe mine. Sau, mai bine zis, în interiorul meu. Sunt aproape 4 ani de atunci și în momente mai grele îmi amintesc exercițiul pe care l-am făcut. Și, mai ales, ce am simțit atunci. Vă invit să îl faceți și voi. Și să îmi scrieți după aceea. Să îmi spuneți dacă s-a schimbat în viața voastră ceva. Ceva cât de mic. Un gând care nu vă dă pace. O decizie pe care ați luat-o. O persoană pe care ați îmbrățișat-o. Sau pe care ați scos-o din viața voastră și ați trântit ușa în urma ei. Poate călătoria pe care ați amânat-o atâția ani. Sau demisia scrisă, pentru care așteptați momentul potrivit. O pasiune pe care ați adus-o la suprafață și pentru care faceți ceva zilnic. Poate că începeți ziua cu ea.

Data viitoare când mergeți la Ikea și mai măsurați pe acolo, nu mai aruncați metrul ăla la coșul de gunoi. Luați-l cu voi! Lăsați-l apoi o vreme undeva la vedere, poate pe noptieră, acolo unde e teancul de cărți. Sper că aveți și voi teancul pe noptieră, da? Deși a devenit desuet în era tehnologiei aproape agresive în care trăim. Dar să nu divagăm. Într-o sâmbătă dimineața liniștită, când poate nu vă sunt copiii acasă sau într-o oarecare dimineață când vă simțiți în formă, luați metrul cu voi la cafea. Și cum stați voi așa sorbind din cafeaua tare și aromată, sau poate slabă și cu frișcă și ce mai vreți voi, puneți mâna pe el. Priviți-l bine! Sunt 100 de centimetri. Îi vedeți? Uitați-vă bine în stânga și în dreapta voastră. Îl simțiți? E din hârtie.

Acum întoarceți privirea în stanga. Știu că nu e frumos ce fac, dar vă rog să vă amintiți vârsta pe care o aveți. 30? 35? 40? E în regulă, să fiți sănătoși și fericiți! La urma urmei vârsta e doar un număr în buletin, asta știm cu toții nu e așa? Bun, așadar, acum vă rog să țintiți cu privirea locul unde sunt marcați centimetrii corespunzători vârstei voastre. Aveți 40 de ani? Acolo să vă uitați! Uitați-vă bine! Vedeți locul acela, cu vârsta voastră? Acum vă rog să rupeți hârtia exact în acel loc. Aici vă aflați, aici e momentul vieții voastre, indiferent că e 40 sau de 30 sau 25 sau cât o fi.

Perfect, în acest moment aveți o fâșie de hârtie în mână. Priviți-o! În stânga e momentul vieții voastre din prezent. Acum gândiți-vă în dreapta. Uitați-vă în viitor! Câți ani ați vrea să trăiți? Nu vă gândiți la speranța medie de viață, gândiți-vă la voi: cât ați vrea să vă bucurați de viața pe acest pământ? Ați vrea 80 de ani sau poate 90 sau poate chiat 100. Ne jucăm, să știți, nu suntem Dumnezeu. Puneți-vă dorința, de dragul exercițiului. Perfect, acum rupeți hărtia în dreptul centimetrului corespondent cu numărul de ani pe care îi visați.

Atât! Ați rămas în mână cu o hârtie. Fizic, e un instrument de măsurat rupt. Sau o unitate de măsură. Sau doar o hârtie. Dacă aveți 40 de ani și vă doriți să trăiți 80 de ani, ați rămas în mână cu 40 de centimetri. Când citiți ce scriu eu aici poate nu vă dați seama exact de mesaj. Dar dacă țineți în mână fâșia aceea, o să simțiți ceva. Poate ce am simțit eu. Sau poate nimic. Dar din 100 de centrimetri ați rămas cu 40. Mai puțin de jumătate decât ați avut la început. Puneți undeva fâșia respectivă. La vedere sau într-un sertar.

În 2015, eu am visat la 85 de ani de viață. Am rămas în mână cu o fâșie de 47 de centimetri. Când scrii, nu înseamnă nimic. Cu ochii în palmele mele, am văzut o fâșie atât de mică, încât mi s-a strâns stomacul. Am văzut în câteva secunde toată fâșia din spate, cei 38 de centimetri pe care îi rupsesem și erau pe masă, pe mine bebe, pe părinții mei și pe bunicii care nu mai sunt, am văzut câmpurile și viile unde alergam copilă, mi-am văzut sufletul pereche cu care m-a binecuvântat Dumnezeu și copila cu părul de aur. Sunt sigură azi că am văzut-o și pe cealaltă, deși nu era încă pe acest pământ, aștepta doar cel mai bun moment ca să vină. Și să îmi îndulcească fâșia din mâna mea. Mi s-a părut atât de mică fâșia, încât m-am așezat. Îmi amintesc ca azi. Întâi am strâns-o mai puternic în palme, după care, ca și cum m-ar fi fript, am lăsat-o repede jos. Și am continuat să mă uit la ea pentru minute bune.

Și m-am uitat și am privit-o. Și cu toată panica din stomac și din inimă, mi-am promis că o voi face frumoasă. Și că rup legătura cu fâșia din spate, plină de spaime, frici și timp pierdut pe prostii fără însemnătate.

O am și astăzi, am tot mutat-o din cutii în cutii și din sertare. Și dacă aș pierde-o, am simțit-o atât de bine atunci, încât închid ochii și o simt în palmele mele. Îmi amintesc zilnic de cât de mică e. Acolo e timpul meu, din capul meu. După care, îmi amintesc că poate fi și mai mult, dar, mai ales, poate fi și mai puțin. Că eu am visuri și doruri și dorințe. Dar că doar el, Bunuțul, poate să știe dacă o să se rupă fâșia și mai repede. Și că ar trebui să fiu mereu pregătită. Când s-a îmbolnăvit mama, am dat peste fâșia aia într-un sertar, într-o seară. Și m-am umflat de plâns, cu ea la piept. Și m-am gândit la copilele mele și la cât de mult îmi doresc să le văd mari și fericite și să le vadă și ea.

Eu nu mai am timp de prostii. Mi-am dat seama atunci, în locul acela și cu oamenii aceia. Cu acea unitate de măsurat spații și mobilă. Am simțit crâmpeia de timp din viața mea la mine în mână. M-a ars. M-a speriat. M-a trezit. M-a făcut conștientă. Mi-a amintit că Bunuțul ne-a dat o singură viață aici, pe pământ și că depinde de noi ce facem cu ea și cum o trăim. În meschinării și ură, sau în pace, bine și iubire?

Vă îndemn: faceți acest exercițiu! Nu vă costă nimic. Poate niște chifteluțe de la Ikea, că dacă tot mergeți acolo să luați și masa! O să vă schimbe viața! Nu chifteluțele, ați înțeles. 🙂

Faceți pace cu voi și cu ceilalți, faceți bine și trăiți în iubire! Indiferent de cât de mică sau mare e fâșia aia din exercițiul de mai sus!

Citește și:

Azi și acum e cel mai bun moment să faci acel lucru