Viața în vremea coronavirusului – episodul 4: trebuie să ne ridicăm la lumină!

Nu mi-am propus să țin un jurnal al zilelor, mai ales că noi suntem în izolare de ceva vreme, de când fetele au avut gripă. Dar mi-am propus să văd binele mai des, că doar răul pare că se perindă prin fața ochilor. Când citesc știrile financiare, mă ia anxietatea și nu mă mai lasă. După care îmi amintesc că cel mai important e să nu ne îmbolnăvim acum, restul se mai poate face și reface. De altfel, cum ziceam, cred că e bine să ne obișnuim cu ideea că totul va fi luat de la zero la finalului pandemiei. Din multe puncte de vedere, va fi un reset total. Iar până atunci, vom avea ocazia să ne cunoaștem mai bine, la greu. Că la bine toată lumea e prietenă cu toată lumea. E o perioadă interesantă, recunosc. Dacă avem curajul să dăm panica la o parte, vedem ce trebuie să vedem acum. Inclusiv pentru statele lumii, veți vedea că după ce trece totul, se vor redefini multe politici și multe uniuni. Pace să fie, atâta vrem, după sănătate.

E greu cu izolarea și e grea lipsa interacțiunii. Cred că oamenirea în acest moment nu a fost pregătită pentru atâtea restricții. E bine că avem cum să comunicăm, pe telefoane, video conferințe și online. Uimitor cât de multe persoane fizice s-au mobilizat și și-au trecut activitatea pe online rapid. Companiilor le e mai greu, nu știu de ce, multe din ele probabil nu au proceduri de lucru remote. Asta e, le vor crea acum repede, după care vor îmbunătăți continuu. Acum se fac lucruri amânate multă vreme. E și provocarea lor, a companiilor, acum. Depinde de fiecare cum va ieși din asta.

Dar îmi place să văd că toată lumea și-a strâns rândurile cumva, cei conștienți. Nu mai bântuim continuu pe la cumpărături, oamenii își fac liste, mai uită de pofte zilnice, gătesc acasă. Câte tarte și brioșe am văzut în online, deja visez noaptea. Oglindă oglinjoară, cine va fi cea mai drăguță la vară? 🙂 Glumesc, e genial să gătim ca terapie. Te doare capul, pac, un set de brioșe. Te doare inima, pac niște clătite. Te doare în bască de șeful care te pune să faci timesheet la fiecare oră, pac niște spanac cu ou. Și tot așa. Lasă că dăm noi jos totul de pe coapse, căci ne-am gândit și la antrenamente, să nu credeți că nu.

Copiii noștri suspină după pauzele de la școală, după hârjoneala cu colegii. Dar țin legătura online, profesorii care au dorit fac deja lecții cu ei, lucrează acasă, deși nu dau pe dinafară de chef. Simt că le e greu, nu îmi place să le văd fețișoarele când le spun că momentan nu avem voie să ieșim la joacă cu prieteni, că asta e chiar ideea pentru care nu mergem la școală. E un exercițiu de răbdare, de limite puternice și pentru ei, nu e simplu. Plus că statul în casă nu e ok pentru ei, nu au ocazia să facă mișcare prea multă, nu îi vede soarele, nu stau la aer cât ar trebui, necesare toate pentru creștere și dezvoltare.

Dar cel mai important e că suntem împreună. Măriuca exclama ieri: ”Ce bine e acasă!”. Știți cum e ca un copil de 3 ani și 8 luni să îți șoptească așa drăgăstos în ureche? Deși și ei îi e dor de colegi, cântă și dansează pe melodii de la grădi, ieri a vorbit cu doamna asistentă, iar azi i-am trimis un mesaj audio doamnei educatoare în care i-a spus cât de mult o iubește și ce dor îi e de ea. Dar stăm mult împreună, avem rutine frumoase, simt că suntem într-un moment al vieții special.

Îmi place că lumea citește, cine poate și are timp. Sunt unii care abia pot lucra de acasă, într-un stres teribil, cu copii mici lângă ei, care nu înțeleg munca părinților. Îi înțeleg din tot sufletul, așa cum îi înțeleg și pe cei care sunt atât de expuși, care nu își permit luxul de a lucra din casă.

Îmi place că oamenii par că se adaptează din casele lor, își regândesc joburile, misiunea lor de oameni și de lucrători, indiferent de domeniu. Mă stresează tot ce se petrece la nivel economic deja, nu vom putea la infinit să cheltuim doar pe mâncare și medicamente, pe lângă facturi și ce rate avem. În general, lumea de până ieri nu a fost construită să funcționeze așa, cu noi ascunși și cu frica în oase. Mă consolez cu gândul că e ceva temporar (deși poate fi și 1 an), după care vom reconstrui. E provocarea secolului nostru, căreia ar trebui să îi putem face față, avem priceperea, cunoștințele și tăria mentală de a ne ridica la lumină.

Mă bucur să văd cum școlile încep să își dea seama că toți profesorii trebuie pregătiți pentru predare online, indiferent de vârstă. Nu va fi simplu, dar cred că e cel mai bun moment în care ne dăm seama că pur și simplu nu mai putem sta în bezna ignoranței.

Dintr-o dată, mi se pare că am un dulap imens de haine, care nu mai au sens. Și mă uit la banii mei, care stau pe umeraș. 🙂 Am inclusiv 2 rochii prímite de ziua mea și o fustă, încă nepurtate.

A început lumea să se uite la facturile pentru utilități, grozav. E momentul să renegociem contracte sau să reziliem, fiecare leu contează. Însă e și o parte urâtă, care se va petrece fără îndoială: unii nu își vor plăti furnizorii, la timp sau deloc. Ceea ce nu e ok deloc, pentru că spirala respectului trebuie să existe între entitățile economice. Am auzit deunăzi cu urechea mea un ”patron” care îl sfătuia pe prietenul lui: ”Nu, sub nicio formă, nu mai plătești pe nimeni. Nu dai drumul la bani. Nu știe nimeni că ai tu bani în cont!” Așa NU!

Pare că toată lumea s-a mobilizat, oferă câte ceva, ajută vreo cauză și se agită cumva online. Mie încă îmi e frică pentru cei care încă mai umblă și se întâlnesc cu multă lume zilnic, că munca lor e mai mult decât un job, e o misiune..

Multă lume și-a redescoperit casa, curtea, terasa, balconul, orice, numai să mai vadă soarele, să îi simtă mai aproape pe ceilalți.

Am fost la bancă azi pentru o urgență și mi-am dat seama că n-am mai fost de ani buni. Dar partea mișto a fost că nimeni n-a făcut vreun naz, nu mi-a cerut explicații suplimentare, mi-a oferit și soluții, cum să zic, a mers ca pe bandă treaba. În vremuri de pace sigur trebuia să dau zeci de explicații și să primesc zeci de oferte, zilele acestea nici măcar actualizarea datelor din buletin nu a mai fost necesară. Iată, se poate! Am respectat distanța, am fost 1 om la ghișeu, am folosit dezinfectant și totul a părut ok. Cum să vă zic, un normal pe care aș dori să îl văd mereu, că nu mai pot cu oamenii care le suflă în ceafă altora la bancă sau oriunde e coadă unică.

Citesc că oamenii au început să se toarne unii pe alții, ca în vremuri apuse demult. Mai exact vecinii pe cei puși în carantină, care n-au înțeles sensul cuvântului. Mă doare capul! Nu știu dacă să râd sau să plâng, așa ceva în secolul 21 nu credeam că o să aud vreodată.

După acest episod am decis să nu mai folosesc titlul cu numele sus numitului virus, că nu mai vreau să aud de el. Știu că va mai dura ceva vreme și prin urmare, măcar numele să nu i-l mai văd la mine pe blog. Ne auzim în continuare cu vești din viața de acum, fără să îi zicem pe nume intrusului, ok? Vă îmbrățișez și aștept vești de la voi!

Cum sunteți voi, la ce vă gândiți zilele acestea?