Eram În Centrul Vechi, într-o seară. Nu mai știu ziua și nici multe detalii. Știu doar că ne era foame, că eram toți și că am decis că vrem să comandăm ceva de la un restaurant libanez și să mâncăm acasă. Ne grăbeam nițel. Eram cam în afara programului, pentru că Maria adoarme devreme (cam 20:30) și dacă trecem peste ora de somn, ne e mult mai greu să o convingem să doarmă. Așa că am dat un search rapid pe google și am pus aplicația să ne ducă de la Cărturești către Sindbad. Am ajuns ușor, nu știu cum de nu remarcasem acest restaurant înainte. Ne-am bucurat de un serviciu destul de prompt, așa că până la livrarea comenzii la pachet, ne-am așezat la o masă, pe margine. Eram, ce de obicei, în 3 conversații în același timp: cu Teo, care insista că vrea să mănânce acolo și nu pricepea decizia de a lua la pachet mâncarea, cu Maria – care se cerea jos, plictisită de cărucior și cu tatăl lor. În același timp, mi-au căzut ochii pe masa din fața mea, unde o altă fetiță le cerea părinților să o coboare din scaunul de masă, așa cum știa ea și ei înțelegeau foarte bine. M-am liniștit. Chiar am râs ușor, gândindu-mă: ”Hai, că e ok. E zgomot la toată lumea, nu deranjăm pe nimeni!”

I-am zâmbit fetiței și mamei ei. Mama radia. De bucurie. Știți noi, mamele, suntem cam stresate uneori când copiii cer ceva tare în public. Dar mama fetiței blonde cu ochi mari și rotunzi râdea. Îi râdea fața, fiecare mușchi, îi râdeau ochii. Râdea toată. A coborât-o pe micuță ușor din scaun și ne-am dat toți seama de ce voia ea de fapt să coboare: o văzuse pe Maria și voia la ea. Maria a coborât din cărucior și a plecat înspre ea. A fost prietenie la prima vedere. S-au luat de mână și aproape s-au îmbrățișat. Și-au privit mânuțele mici și și-au atins fețele. Au râs împreună.

Noi le priveam fascinați și le susțineam de pe margine. Am privit-o pe mama fetiței din nou. Mi-am dat seama că o cunosc de undeva. I-am spus, pe un fundal de râsete și bucurie: ”Cred că vă cunosc de undeva. Vorba bunică-mii: de la televizor?” 🙂  A râs din nou. Era Sanda Nicola. Un jurnalist de televiziune cunoscut. Un om pe care îl admiram din vremea când ea făcea carieră în jurnalismul de televiziune și eu în PR-ul de agenție.

”Carte de identitate” – de Sanda Nicola

Restul e poveste. Deși nu ne știam, ne-am lăsat conectate de copiii noștri. Nu ne-am dat întâlnire și nu ne-am propus nimic. Peste câteva zile, comentând pe Facebook la prieteni jurnaliști, ne-am regăsit. Așa am aflat de cartea ei și de ziua lansării. Potriveala cea mai mare a fost că am reușit să ajung. Eu nu prea ies serile. Doar la evenimentele organizate de mine și la evenimente unde musai îmi doresc să merg – foarte rare. Evenimentul de lansare a cărții Sandei a fost un musai. Îmi doream să o revăd. Știam că pentru ea cartea e ceva important. Cum să nu fie? A dat viață unui proiect pe care probabil l-a trăit și simțit în suflet și în gând o perioadă bună înainte de a-l dărui hârtiei.

Am ajuns la fix și am găsit o sală plină. Plină ochi de oameni și de emoții. Mulți jurnaliști, personajele cărții, prieteni și familie. Jurnaliști, editori, producători de emisiuni, prezentatori. Îi știam pe mulți dintre ei. Unii nu mă știau, pentru că ne auziserăm doar la telefon. Când lucram în PR era treaba mea să știu mulți dintre oamenii aceștia. Pe mulți mi-i amintesc și azi, de la evenimentele în stradă pe care le organizam. Mulți m-au învățat meserie, prin întrebările pe care mi le adresau. Când îi sunam să le pitchuiesc o idee sau o știre, răspundeau mereu la telefon. Azi câțiva dintre ei nu mai sunt. I-am plâns și eu, fără ca nimeni să știe, alături de familii și prieteni. I-am admirat mereu și i-am respectat. Pentru munca lor și pentru ceea ce erau. Ceea ce puțină lume știe e că în 1996 am picat la Facultatea de Jurnalism și am trăit cea mai cruntă dezamăgire a vieții mele de până atunci. Încă mai cred că totul are un sens în viața asta.

Micuța cu ochii mari și rotunzi era și ea, împreună cu sora Sandei. Radu Paraschivescu a descris perfect cartea Sandei, iar Adriana Muraru, un alt jurnalist, care însă a lăsat deoparte meseria pentru a gestiona proiectul Storia Books a deschis evenimentul cu emoție în glas. Probabil știți că vocile lor sunt inconfundabile. Chiar dacă nu le vedeți chipurile, asociați imediat vocea cu omul din spate. M-am lăsat pe spătarul scaunului și am închis ochii pentru moment. M-am gândit că mai există speranță pentru noi toți dacă oamenii încă mai creează proiecte în care cred. Și încă mai sunt încurajați de alți oameni pasionați.

Alături, Liviana Tane, fost om de televiziune, îmi zâmbea complice și îmi arăta pe email confirmarea unui proiect pe care îl cocea demult. La 2 scaune mai încolo sta un personaj din cartea Sandei, de la o pagină pe care nu o mai în minte, dar pe care juram că îl mai văzusem undeva. Liviana zicea frumos și de bine despre Storia Books. Am tras aer în piept și m-am simțit între prieteni.

Am ascultat-o pe Sanda vorbind despre carte, de ea, despre viața ei, cu bune și mai puțin bune. Despre atacurile de panică, despre relația ei cu mâncarea, despre Agnes. I-am simțit lacrimile din ochi, ca și cum ar fi pe obrajii mei. Dar cel mai mult și mai mult am simțit că își apreciază viața de acum, de la 40 de ani, mai mult decât pe cea de la 20. Nu regretă nimic și abia acum simte că este completă.

Mulțumesc, Sanda!

Cum este cartea? Ca și evenimentul. Plină de emoție. O carte – invitație în sufletul ei. A fost luptă mare, sunt sigură. Dacă să dezvăluie sau nu toate detaliile respective. Dar a făcut-o și cred că a fost terapeutic pentru ea. Din procesul terapeutic face parte și lansarea, fac parte și oamenii care se alătură, fac parte și îmbrățisările, dar și întrebările pe care le primește și răspunsurile pe care le oferă oamenilor și pe care și le oferă sieși.

Nu am să vă povestesc cartea. Mergeți să o cumpărați. Este o viață acolo, iar fiecare om care o citește o rescrie. Pentru el.

”Carte de identitate” este povestea unei regăsiri. A unei vindecări. Povestea unei femei care a găsit pacea, într-o lume tulbure. A găsit împăcarea cu sine și cu ceilalți.

Este povestea unei femei care nu a încetat să spere că un suflet nevinovat de copil o va alege să îi fie mamă. E povestea noastră, a tuturor femeilor, care am așteptat mult și așteptarea s-a împlinit.

Este povestea unei femei dăruite. Cum multe suntem, dar nu vedem.

E povestea unei femei care l-a ales și pe Dumnezeu, să îi lumineze drumul și care nu se sfiește să spună asta.

Este povestea unei femei care s-a împăcat cu ideea că o va purta pe mama ei cu ea de-a pururi.

Să știi, Sanda, că în timp ce citeam despre tine și mama ta, mi-am dat seama de 1 lucru prețios din relația cu mama mea.

Te îmbrățișez și abia aștept următoarea ta carte! Și, cel mai mult, vreau să ne revedem, ca fetele noastre să se joace împreună!

La final, fotografia cu Liviana, de la finalul lansării!

Dacă doriți să fiți la curent cu noutățile de pe blogul de viata sănătoasă, puteti da LIKE paginii de Facebook sau vă puteți abona la Newsletter!

Sursa foto proiect: arhiva personală