”Când ajungi foarte jos, nu-ți mai rămâne decât un singur lucru: visul tău”

Aceasta este povestea unei femei pasionate de munca ei, o poveste pe care am citit-o pe nerăsuflate și care m-a trecut printr-un carusel întreg de emoții. N-am abordat niciodată depresia pe blog, dar am lucrat cu femei multe în ultimii ani și am văzut semnele, am recunoscut mereu când a fost ceva mai mult decât melancolie. Eu însămi am trecut prin episoade de melancolie, după nașteri. Apoi, în peri-menopauză, după 40 de ani, când nivelul de estrogeni a început să scadă, a fost dificil să țin echilibrul emoțional, trebuie să recunosc. M-am bucurat să găsesc aliat în sportul de la sală, pilates, yoga și drumeții pe munte. Totul a devenit mai ușor și poate la acest lucru a contribuit și faptul că știam ce urmează și m-am pregătit un pic ca informație. 

Dar viața se petrece și nu mereu ne prinde pregătite. Indiferent de vârstă, suntem vulnerabile în fața depresiei. Nu e simplu, nu se rezolvă cu gândire pozitivă, nici cu dezvoltare personală ori coaching. E nevoie de ajutorul unui psihoterapeut sau al unui psihiatru. Ca să fac un pic lumină pe acest subiect, am rugat-o pe Elena Iorga, psihoterapeut sistemic, să îmi răspundă la câteva întrebări, care să ne ajute pe toate. Este un subiect pentru femei, pentru că ne explică un pic cum ne influențează hormonii echilibrul emoțional, dar la fel de bun e și pentru bărbați. Aș zice că poate fi o documentare bună pentru noi toți, bărbați, femei, părinți de fete. 

Vă las întâi povestea unei femei care a învins depresia. De citit și de dat mai departe. Cu mulțumiri și recunoștință pentru vulnerabilitate și deschidere.

”Mă numesc Árvay Tünde Anna, sunt născută într-o familie de unguri veniți din Cluj-Oradea, repartizați cu serviciul în capitală, pe timpul comunismului. Eu deja m-am născut în București, am un frate, am crescut bilingv. Am absolvit Facultatea de Limbi Străine secţia Maghiară-Engleză Suedeză, sunt profesoară, am 44 de ani.

După multe examene, doi ani de dosare, la vârsta de 24 ani, am ajuns profesoară la o instituție superioară militară de învățământ ce se împarte în 8 facultăți, cu 2000 de studenți, din care eu predam la două secții zilnic.

Eram atât de bine, atât de sus, atât de bine văzută de familie, de societate. Lucram doar 4 zile pe săptămână – o zi era metodică. Terminam serviciul în jurul orei 2, la 2.30 aveam mașina instituției care ne aducea de acasă dimineața. Eram ținută în puf, trăiam visul viselor tuturor: salariul mare și toate drepturile de care beneficiază angajații acelui minister. De la medical până la bilete ieftine în vacanțe, cantină, birou separat, laborator de engleză – a fost o feerie, un mediu în care eu zburam, eram atât de fericită!

Am fost trimisă la un teacher training, la care au venit și alte profesoare din Ungaria, Ucraina, Estonia și altele. Eu țineam lecții de engleză și celelalte profesoare mă evaluau, fiecare pe rând. Și am venit înapoi atât de încărcată cu metode noi, moderne, ultra-interesante… dar nu mi s-a permis să le aplic. Este totuși un mediu cu reguli, cu disciplină. Un mediu aspru, plin de bărbați pentru care, în final, eu nu am fost pregătită. N-am fost pregătită să mi se rupă aripile acolo.

Nu puteam să fac toate exercițiile de limba engleză pe care le învățasem, voiam să fac un curs interactiv – nu aveam voie să ies din manualul scris de colegii din institut. Trăiam doar 1% din bucuria mea de a le transmite studenților ceea ce simțeam și știam că le pot dărui.

Întotdeauna alegeam ce era mai rar, mai neobișnuit. Să fie și cultură generală, nu doar lecție de engleză. Când a fost o evaluare din America și au fost vizitate lecțiile noastre, am ieșit cea mai interactivă profesoară. Ceilalți colegi care au fost evaluați au pus pe seama faptului că eram o femeie mai tânără și mai cu forme.

La 25-27 de ani am cunoscut răutatea și invidia pentru care eu nu fusesem pregătită. Părinții mei au împlinit 54 de ani de căsnicie anul acesta. Toată viața am trăit într-un mediu de dragoste. La Liceul Maghiar este o atmosferă de familie. Eu n-am simțit practic, concret, răutate, invidie în jur cât am fost elevă și studentă. La acest loc de muncă însă am dat piept cu primele mele încercări de viață, încercări ce au fost pentru mine agresive la acea vârstă. Simțeam cum aripile îmi sunt tăiate și că nu mai sunt eu. A fost atât de rău, încât la un moment dat n-am mai putut să merg la ore. Și așa au trecut o săptămână, două săptămâni, o lună, două luni…

Nu puteam să mănânc, nu simţeam plăcere în a mă hrăni, decât ceva hrană rece, în picioare. Seara târziu adormeam dar la 3 sau 4 dimineaţa mă trezeam cu gândul că nimic nu mai are sens, am devenit un om fără sens şi planificam în gând cum să îmi pun capăt zilelor. Iubitul meu de atunci mă şi înşelase, în perioada aceea şi fiind frumuşică, evadam în braţele unor bărbaţi care nu mă iubeau, mă simţeam vulnerabilă, mă lăsam consumată.

Mi-am dat seama că este depresie pentru că aveam gânduri suicidare şi ţineam în mine, erau secrete acele planuri. Mama mea a observat că nu mai am chef de viaţă şi m-a rugat să mergem imediat la un psihiatru în afara instituţiei la care lucram ca să păstrăm discreţia. Era anul 2003. Primisem diagnosticul de depresie acută şi antidepresive și sfaturi să ieşim la plimbare seara când nu ne vede multă lume, să îmi iau o pisică şi am aplicat tot. În acele 5 luni de tratament antidepresiv nu simţeam îmbunătăţiri, în capul meu era doar să mă arunc de pe bloc sau să îmi tai venele. Efectul antidepresivelor s-a simţit mai ales la finalul depresiei, atunci îmi era clar că toată perioada avusesem susţinere chimică şi medicală care m-a salvat. Şi cu doamna doctor mă înţelegeam foarte bine, mă admira profesional şi ca suflet femeie, mă simţeam conectată la ea şi luam corect tratamentul zilnic.

Au fost mai multe evenimente în viaţa mea în acea perioadă. Sunt o persoană care țin în mine foarte mult și, când vorbesc, deja este foarte târziu. Într-o seară, am avut un workshop care dura până la ora opt seara. Am anunțat la ieșire că mai sunt și eu în unitate, să nu lase mașina instituției să plece. Dar a fost cineva care a lăsat să plece mașina, iar pe mine m-a băgat în acea încăpere. Înauntru, cu ușa forțat închisă sub privirea mea îngrozită statutul meu de profesoară nu mă mai putea salva, FEMEIA Anna era expusă, în pericol, la sol. În bucuria, romantismul, naivitatea mea de a preda cât mai frumos, de a mă pregăti, eu n-am fost atentă în jur, eram prea tânără ca să realizez că ajunsesem într-un mediu care nu necesita atâta puritate. Bărbații din jur nu erau atât de educați. Am fost agresată și fizic, și psihic. Nu am vorbit cu nimeni. Eram într-o stare de șoc. Apoi, am trecut prin anxietate și frică – aveam nevoie să mă retrag. Ușor-ușor am fost luată la medic și salvată așa.

Timp de 5 luni am stat acasă pe medicaţia dată de psihiatrul ales, nu vorbeam nici măcar la telefon – eu care eram o vorbăreață. Prietenele mele au înţeles de la mama prin ce trec şi de ce tac, îmi lăsau doar email când simt eu, să dau eu semn de viaţă, dar eram rece cu toată lumea, închisă, tăcută, eu care sunt o fire expansivă şi caldă, nu mă mai recunoşteam, devenisem frigider afectiv.

În acte la institut mi-au scris acolo că mediul militar respectiv m-a îmbolnăvit. Problema este că trebuia să semnez că nu mă întorc în acel minister din cauza diagnosticului de depresie acută. Părinții mei erau atât de îngrijorați că se întrebau: ”Oare o să mai fie profesoară vreodată unica noastră fiică?”. Și nesiguranța lor mă clătina și pe mine la nivel de încredere.

Doi ani chiar am stat în pat, acasă. Mă uitam la filme… Nu eram fizic imobilizată, dar unde să mă duc? Dar eu am dispărut de la cursuri prin ianuarie-februarie și în martie veneau la ușa mea studenții, cu zambile și ghiocei. Colega mea profesoară mă informa că îmi lăsau flori pe masă și tot mă așteptau. Și acei studenți m-au vizitat acasă, la bloc. M-au ajutat să cărăm cărțile, tot biroul acasă.

După 2 ani, într-o noapte mi-a venit ideea. Și acesta e mesajul meu pentru toate femeile care citesc relatarea mea. După ce fusesem ditamai profesoara, cu titlu și avantaje… Să fii așa-zisă șomeră timp de 2 ani, să nu ai unde să pleci dimineața la serviciu, să nu-ți practici menirea ajungi atât de jos, te duce rușinea în canale, în abisuri. Aproape că ajungi în iad.

În clipele acelea mai rămâne un singur lucru – mie mi-a rămas un singur lucru: visul meu. Când aspirăm la ceva, ceilalți pot să râdă de noi, ne pot zice că e imposibil. Eu am fost și batjocorită. Am primit numai îndoieli din partea celor din jur. Dar eu știam că este visul meu. El nu poate fi luat deloc, de nimeni. Poate fi comentat, criticat, lăudat sau apreciat, dar nu mi-l poate lua nimeni.

Așa mi-a venit ideea să deschid școala mea privată.

Pe mine, visul de a ajunge și de a fi profesoară ca mama mea m-a salvat.

A fost acel moment în care mi-am dat seama că dincolo de hârtii, dincolo de certificate, acte, dincolo de un job, să fii angajată undeva, să fiu mândria familiei – eu sunt toată un suflet. Eu sunt o profesoară și în pijamale, și în taior.

Ideea a venit dintr-o înțelegere, dintr-o descoperire a faptului că eu m-am născut cu o menire. Am fost chemată pe lumea asta cu un scop, am o vocație, am un vis. Când avem un vis, oricine poate să râdă de noi, să ne oprească, să ne spună că nu se poate. Noi, când avem un vis simțim că se poate. A fost necesar să vină doar momentul potrivit și oamenii potriviți.

În concluzie, am deschis o școală pentru că am dorit să mă exprim total, complet, nu doar după manuale, și să predau limba engleză prin socializare. Noi ne ridicăm în picioare la lecții, ieșim în grădină, ne întoarcem, facem joc de roluri. O şcoală așa cum mi-am dorit dintotdeauna: liber, cu suflet și cât se poate de profesionist.

Este atât de frumos să ştiu că m-am vindecat  şi depresia nu a mai revenit şi atunci când închid școala seara… să știu că am văzut oameni care au înflorit odată cu mine. Oameni care au intrat pe ușă destul de obosiți, frustrați, neîncrezători și au ieșit bucuroși, plini de energie.

 ”Când ajungi foarte jos, nu-ți mai rămâne decât un singur lucru: visul tău” Árvay Tünde Anna

Interviu cu Elena Iorga, psihoterapeut sistemic. 

• Ce este depresia și care sunt simptomele sale?

Depresia este o tulburare afectivă foarte întâlnită, caracterizată printr-o stare emoțională profund negativă, însoțită de deznădejde, vinovăție, neajutorare și gânduri legate de moarte. Toate acestea duc la pierderea interesului față de activitățile care aduceau în trecut bucurie.

Alte simptome includ tulburări de apetit, de somn (prea mult sau prea puțin), stare accentuată de oboseală sau agitație, dificultăți de concentrare și luare a deciziilor.

• Sunt femeile mai predispuse decât bărbații să dezvolte depresie de-a lungul vieții? De ce?

Datele arată că, într-adevăr, pentru fiecare bărbat care suferă de depresie, sunt două femei diagnosticate cu această afecțiune.

Ce este interesant e că rata de depresie este aproximativ egală între sexe la vârsta de dinainte de pubertate și tinde din nou spre egalizare după 65 de ani. Faptul că depresia este mult mai întâlnită la femei în perioadele marcate de schimbări hormonale sugerează că diferența are legatură cu fluctuațiile hormonale. 

• Care sunt cele mai vulnerabile momente din viața unei femei care reprezintă un risc de a dezvolta depresie? 

S-a observat o prevalență a depresiei la femei în timpul pubertății, înainte de menstruație, după naștere și la peri-menopauză.

• Care pot fi cauzele depresiei la femei?

Depresia este o condiție complexă, pe cauzele căreia nu putem pune degetul foarte clar, pentru că la fiecare individ este o combinație unică de factori. Iată o parte dintre ipotezele formulate până acum:

Pe de o parte, există aceste diferențe hormonale discutate mai devreme, care explică o parte din cauze. Dar, în același timp, există și posibilitatea unei sub-diagnosticări a depresiei în rândul bărbaților din motive culturale: mai întâi, e foarte posibil ca bărbații să apeleze mai puțin la ajutor de specialitate în cazul în care se simt deprimați, pentru că sunt condiționați de mici să nu dea importanță emoțiilor în aceeași măsură ca femeile și pentru că există această tendință de a considera stările proaste un semn de slăbiciune (iar ei sunt sexul tare). 

O altă diferență culturală care poate explica acest fenomen este aceea că simptome ale depresiei ca iritabilitatea, agresivitatea, agitația, tulburările de somn sunt mult mai des puse pe seama stresului decât a depresiei când este vorba de bărbați. La aceasta contribuie și faptul că agitația și iritabilitatea sunt mai acceptabile social în cazul bărbaților. 

Această diferență de gen în educație stă și la baza mecanismelor diferite de a face față situațiilor neplăcute – în timp ce bărbații tind să apeleze mai mult la distrageri care să le ia mintea de la emoții, femeile au un stil mai degrabă ruminativ, în care întorc situația pe toate fețele, accentuând și alimentând emoțiile. 

Alte explicații culturale țin de rolul femeii în societate – o parte din femeile care sunt încurajate să se ocupe de gospodărie și familie și să nu urmeze un drum profesional pot resimți această alegere ca nesatisfăcătoare și se devalorizează. Iar cele integrate social încă se mai confruntă cu inegalitatea financiară comparativ cu bărbații, ceea ce poate duce fie la o scădere a stimei de sine, a sentimentului de putere personală sau la alegeri care dezechilibrează viața per ansamblu (mai multe ore de muncă și alte compromisuri, pentru a fi văzute și apreciate).

Despre depresie și ciclul menstrual – ce e bine de știut pentru toate femeile, despre cum afectează starea de spirit hormonii la femei.

Femeile sunt ființe ciclice, pentru că stările lor sunt influențate de ciclicitatea fluctuației cantităților de estrogeni și progesteron din corp, care produc modificări la nivelul serotoninei și dopaminei (substanțe chimice responsabile de starea de spirit, somn și motivație).

Înainte de apariția menstruației, scad nivelurile de dopamină și serotonină, ceea ce poate duce la tristețe, iritabilitate, anxietate, pofte alimentare și dificultăți cu somnul.

Acolo unde există deja tulburări afective (bipolaritate, distimie, depresie, atacuri de panică, anxietate), acestea se pot accentua temporar.

• Ce părere ai despre remediile naturale care sa combată depresia – mă refer aici la alimentație și la suplimente, de exemplu? Ce alte remedii mai sunt dovedite de știință ca fiind utile?

Ca psihoterapeut sistemic, eu mă gândesc la depresie tot în termeni de afecțiune care are un anumit rol în sistemul omului, adică este influențată de contextul mai larg de viață al persoanei și influențează restul sistemului la rândul său. Conform teoriei sistemelor, orice schimbare într-unul din elementele sistemului duce la schimbări în cadrul celorlaltor elemente.

Eu nu sunt specializată în suplimente ca să pot da sugestii din perspectiva aceasta, dar prin prisma formării mele, consider că o abordare holistică dă mai multe șanse sistemului OM să se recupereze.

Din perspectiva aceasta, mâncarea, sportul, odihna prin somn, stresul sunt factori care influențează în bine sau rău hormonii.

Ca exemplu, dieta mediteraneana e dovedit bună pentru femei, deoarece conține estrogeni. Semințele de in, susan, leguminoase, unele fructe, ciocolata neagră sunt pe lista alimentelor care ajută.

Pe de altă parte, despre stres știm că inhibă estrogenul, care este invers proporțional cu nivelul de cortizol din sânge.

• 2 momente importante din viața unei femei sunt asociate cu un risc mai mare de depresie, din cauza modificărilor hormonale: perioada post-partum și menopauza. Aș dori să detaliem mai mult ce se petrece în creierul femeii în fiecare din aceste perioade.

Creierul și ovarele aparțin sistemului endocrin și comunică permanent între ele. Iar estrogenii sunt implicați atât în reproducere, cât și în funcționarea creierului. 

După naștere, nivelurile de estrogeni și progesteron scad drastic, ceea ce duce la simptome precum tristețe, plâns frecvent, iritabilitate sau anxietate, dificultăți de conectare la copil, retragere socială, scăderea motivației. Vorbim de depresie post-partum dacă aceste simptome durează un timp mai îndelungat de două săptămâni și apar în primul an după naștere.  

Desigur, depresia poate apărea și la tați, iar cauzele depresiei după naștere pot avea și alte origini – traumele trecute, membri ai familiei cu diagnostic de afecțiuni emoționale, condițiile în care a venit bebelușul pe lume și starea sa de sănătate etc.

În cazul menopauzei, vorbim despre o scădere bruscă a estrogenilor pe la mijlocul vieții femeilor, ceea ce generează multe simptome neurologice – bufeuri, transpirație, insomnie, pierderi de memorie, depresie, anxietate. Noi suntem obișnuiți să credem că acestea sunt simptome fizice, dar ele încep de fapt în creier, și nu în ovare. 

Funcția estrogenilor este de a forța neuronii să ardă glucoză pentru producerea energiei. Când nivelul estrogenilor scade, nivelul de energie scade și el, iar creierul are nevoie de timp și de sprijin pentru a se adapta la aceste schimbări bruște.

Iată câteva exemple care ilustrează ce se întâmplă în creierul femeii în această etapă a menopauzei: 

– Scăderea estrogenilor în hipotalamus (responsabil de reglarea temperaturii) împiedică creierul să regleze corect temperatura corpului (de unde bufeurile).

– Când estrogenii nu activează corect trunchiul cerebral (responsabil de ritmurile somn / veghe), avem dificultăți legate de somn.

– Amigdala (centrul emotional) și hipocampul (centrul memoriei) au nevoie de estrogeni pentru reglarea dispoziției și o memorie bună.

• Ce recomandări aveți pentru prevenție în aceste 2 momente din viața femeilor? Cu alte cuvinte, ce să facem ca să nu ajungem acolo?

În primul rând, să fim informate că există și posibilitatea să experimentăm aceste stări este o modalitate de prevenție prin faptul că ne putem pregăti un sistem de sprijin, ca să evităm copleșirea pe care este de așteptat să o resimțim în acele perioade. 

De asemenea, a devenit aproape un clișeu (pe bună dreptate) să avem grijă de corpurile noastre hrănindu-le sănătos, dându-le posibilitatea să se miște suficient și oferindu-le suficiente ore de odihnă (afecțiunile psihiatrice au în comun tulburările de somn). 

Este important să păstrăm relații apropiate în care să putem comunica deschis despre dificultățile și îndoielile pe care le avem, să putem cere ajutor practic sau emoțional. 

Să acceptăm că lucrurile sunt așa și nu altfel, cel puțin pentru a scăpa de presiunea de a ne prezenta la fel ca înainte, de a nu pierde o imagine pe care ne-am creat-o despre noi însene.

Nu cred ca ne poate garanta ceva că nu vom ajunge acolo, dar există în mod sigur niște ancore care ne pot scădea șansele de a experimenta depresia. 

• La final, se poate spune că ne vindecăm de depresie? Și persoanele care au trecut o dată printr-un episod de depresie sunt mai predispuse sa mai treacă prin alte episoade?

Și aici diferențele individuale își spun cuvântul – există persoane la care episoadele depresive dispar pentru totdeauna; alteori se întâmplă să revină în alte perioade ale vieții. Dar există și persoane care simt că au nevoie să fie mereu vigilente la gândurile și acțiunile lor după un episod depresiv, pentru că simt potențialul de a aluneca în altul cu ușurință.

Nu există o concluzie la acest articol, însă vă pot recomanda cartea ”Creierul femeii” de  Louann Brizendine. Și, bineînțeles, nu lăsați să treacă mult timp până să cereți ajutorul, în oricare din perioadele vieții în care vă aflați și simțiți că nu sunteți bine. Nu vă ascundeți, nu ați făcut nimic rău, iar judecata oamenilor e ultimul lucru de care trebuie să vă pese. Mergeți la psiholog sau psihiatru, depresia se tratează cu terapie și/sau medicamente. Nu e nimic rușinos în a lua medicamente pentru depresie sau în a merge la psihiatru. 

Material susținut de Janssen în cadrul campaniei „Să Învingem Depresia” .