Dragă doamnă învățătoare, ești și tu responsabilă!

”La final de ore, în coșul de gunoi sclipesc teancuri de ambalaje. Multe, de toate formele și culorile. Își dau mâna cu cele de pe jos, pe care copiii le-au aruncat în grabă, pauză după pauză. Arunc o privire rapidă, înainte să o chem pe doamna de la curățenie cu un sac. Remarc nu numai șervețele sau folii de aluminiu ori de plastic, tipice pentru pachețelul de acasă. Coșul de gunoi e plin de ambalaje de dulciuri, sandvișuri cumpărate, pufuleți și chipsuri. Îmi amintesc că ieri, când făceam ordine în clasă, același amestesc de ambalaje zăcea pe jos. Parcă ceva nu e în regulă. Dar mă iau cu altceva și uit. Am caiete de corectat, lucrări, planuri de lecție de făcut. Materialele de lucru sunt încă neterminate. Peste 10 minute te așteaptă directorul la ședință, doamnă învățătoare! Las coșul de gunoi în grija doamnei de la curățenie, încui dulapul și plec în grabă.

Pe drumul către casă, ronțăind la un măr, îmi reapare imaginea coșului de gunoi. E ceva în neregulă, clar. Cum pot să mă gândesc atâta la un coș de gunoi? Am 20 de ani și sunt în al 2-lea an al meu în care îmi urmez visul. De la 6 ani mi-am dorit doar asta: să mă fac învățătoare. Am avut un vis și l-am atins. Sunt cu el în mână și mă simt deja încurcată. Nu am copii acasă, stau încă la părinți și nu am nicio grijă. Mama face de mâncare, ei plătesc facturi și tot ei se îngrijesc de casă. Se bucură că eu îmi urmez visul. Mama mă ceartă când aude că mânânc pâine goală în drumul meu de dimineață către școală. E caldă și bună. ”Pâinea trebuie mâncată în cantitate mică, mamă. Și în niciun caz nu ține loc de masă.” Așa că mama se asigură că dimineața mănânc micul dejun pregătit de ea. Ca să nu mai fiu tentată să poposesc la pâinea turcească.

Tot mama îmi pune și pachețel, de câte ori are ocazia. Îmi îngrămădește în geanta mea mare de profesoară și câteva fructe. Să nu mă prindă foamea fără ceva de îmbucat la îndemână. Mama gătește câteva feluri de mâncare și desert. Mereu avem fructe la îndemână și legume. Grădina bunicii de la țară produce vara pentru noi toți. În timp ce îmi amintesc toate acestea, rod la măr și mă gândesc la copiii din clasă. Au 7-8 ani și sunt în clasa a 2-a. Oare părinții lor nu se gândesc că nu îi ajută cu nimic să mănânce dulciuri la școală? Când dau să intru în bloc la mine, mă hotărăsc: la ședința cu părinții o să atac și această problemă. Nu e simplu, față de ei sunt o copilă. O să mă întrebe ce știu eu despre gătit. Sigur vor spune că nu au timp și că serviciul le ocupă toată ziua. Dar e așa greu să faci un sandviș dimineața?! Se poate face chiar de seara. Câteva fructe și o plăcintă de casă, toate sunt mai sănătoase decât tot ce e de cumpărat. Care e extrem de dulce sau extrem de sărat. Extrem, ăsta e cuvântul potrivit. Și îmi amintesc sticlele de cola pe care le dau pe gât ăștia mici în fiecare zi. E rău, hotărât lucru! Eu așa ceva nu mai permit la mine la clasă! Atât timp cât mănâncă în clasă, de față cu mine, vreau să fiu responsabilă. Felul cum reușesc să îi implic la ore depinde de ce energie au. Și dacă nu mânâncă mâncare adevărată, de unde energie adevărată??”

Dragilor, aceasta nu este scrisoarea unei învățătoare. Este a unei foste învățătoare. A mea. Din prima mea tinerețe. Când nu aveam preocupări legate de trai sănătos sau mâncat sănătos. Dar aveam entuziasm, mult bun simț sădit acasă și multă simțire pentru copiii aceia minunați, suflete nevinovate, aflate la început de drum în viață. Și ceva îmi șoptea că nu era în regulă ca ei să consume atâta mâncare cumpărată. Am luat taurul de coarne și i-am abordat pe părinți. Întâi individual (la întâlnirile de la școală sau cele de acasă), apoi la ședința cu toți părinții. Ne-am pus de acord că mâncarea gătită de bunici și mame e mai bună decât orice. Și i-am încurajat să vină cu ea în fiecare zi la școală, să gustăm unii de la alții. Unele sucuri au dispărut și a apărut limonda în loc. Sau sticlele de lapte cu cacao. Bunicile au fost fericite, căci rolul lor a crescut semnificativ. Iar copiii s-au mândrit cu ele. Multe feluri de mâncare preparate acasă am văzut în anii aceia, bunicile m-au hrănit și pe mine. Eram cam prăpădită la 1,80 m și 60 kg. 🙂 Și mama a fost și mai fericită, vă închipuiți?

Am reușit, deși aveam 20 de ani. Comunitatea de părinți și bunici mă respecta pentru entuziasm, pentru pasiune, pentru ce îi învățam și cum îi învățam pe puștii lor. Dar nu aveam nici pic de experiență de viață. Mă puteau combate oricând, pe multe teme și nu cred că le puteam face față. Dar nu au făcut-o, au fost impresionați de faptul că îmi păsa de copiii lor mai mult decât aveam în fișa postului. M-au îndrăgit și m-au încurajat în orice inițiativă. M-au ascultat și m-au urmat. S-au străduit, deși uneori se vedea că făceau eforturi mari.

Dragă doamnă învățătoare, poți și tu! Sigur ai și mai multă experiență decât mine, acum 20 de ani. Sigur ești pasionată de profesia ta. Sigur îi îndrăgești pe copii și îți pasă de ei! Să știi că nu pentru fișa postului ne vor ține minte copiii ăștia, că ei nu știu nimic despre raportări și planificări și planuri de lecție. Ei își amintesc vorba ta, ochii tăi blânzi și sfaturile tale, râsul tău și brațele cu care îi cuprinzi în pauze. Toate momentele în care îi aperi și le arăți că îți pasă de ei. Chiar dacă nu tu le faci de mâncare, să știi că și tu ești responabilă pentru educația lor pe partea aceasta. Își desfac pachețelul la pauză cu tine de față. Cum poți să rămâi indiferentă când vezi un copil care în loc de sandviș mânâncă napolitană sau biscuiți? Cum poți să îi lași să meargă la chioșc să cumpere prostii peste prostii, iar la matematică să pretinzi să performeze? Păi cu ce să lucreze creierul lor? Că nu s-a hrănit cu nimic. Sau poate te miri de foiala veșnică din bănci? Dincolo de faptul că e perfect normal să fie așa pentru vârsta lor, sunt stimulați de cantitatea imensă de zahăr pe care au luat-o din dozele de dulciuri din pachet. Să nu te miri că se bat între ei, că sunt mereu nervoși și zgomotoși.

Toate acestea se petrec lângă tine și tu nu zici nimic? Ca mamă de 2 copii și ca fost profesor, îți spun părerea mea: cred că e bine să te implici și aici. Ești modelul lor timp de 5 ani. Tu alegi: ce fel de model vrei să le fii?

Citește AICI despre Nutrition Deficit Disorder (Boala deficitului de atenție) – de ce apare și cum poți să contribui la evitarea ei.

Nu ignora subiectul, vorbește despre el la ședința cu părinții. Nu doar cărțile, serbările și fondul clasei sunt importante, sănătatea e prioritatea! Nu te mira că sunt mereu răciți, imunitatea are legătură și cu alimentația. Citește AICI de ce și cum.

Am adunat AICI idei despre PACHEȚELUL PENTRU ȘCOALĂ, dă mai departe acest material, să ajungă la părinți! Colaborați, vorbiți, sfătuiți-vă împreună, pentru binele și sănătatea copiilor!

Dragă doamnă învățătoare, nu uita acest lucru: ești și tu responsabilă de ceea ce accepți ca elevii tăi să mănânce la școală, nu doar părinții!