Aceasta nu este o postare despre un om perfect, dimpotriva, este un material care vorbeste despre vulnerabilitati si despre frica de a le recunoaste, despre tendinta vesnica de a le ascunde si a nu se confrunta cu ele. Prietenii imi spun adesea ca la mine totul pare simplu, usor si perfect – un partener de 17 ani, 2 copii, o viata frumoasa impreuna, plina de continut divers. De cealalta parte, de cand am blogul, sunt oameni care ma roaga sa mai vorbesc si despre probleme, ca prea pare ca am o viata perfecta. Ca desi le spun povesti ca de prietena la prietena, ele contin experiente, dar nu prea au multe drame in ele. Am stat mult si am reflectat asupra feedbackului lor – atat al prietenilor, cat si al celor cu care abia am intrat in contact. Si m-am intrebat de ce in ochii lor a ajuns imaginea unui om fara probleme, pentru ca eu nu sunt asa.
Adevarul este ca nu exista om pe lumea aceasta care nu aiba probleme. Mai mari sau mai mici, in universul lor apar mereu. E viata noastra, firul ei rosu, cu suisuri si coborasuri. Partea de sus unde unii ramanem mai mult timp, iar altii mai putin. Partea de jos de unde unii ne ridicam degraba si unde ceilalti zabovesc parca prea mult. Aratati-mi un om care nu a suferit vreodata, va rog! Stiti, ca si mine, ca nu exista! Insa exista oameni care exprima mai usor si fara teama aceste vulnerabilitati si oameni care si le ascund, care au invatat ca nu e bine sa si le arate, pentru ca si le sporesc sau pentru ca in fata strainilor nu e bine sa te arati slab sau cu garda jos.
In copilarie, parintii nu ma lasau sa plang. Nu pentru ca imi intrau in voie imediat si imi faceau toate poftele, ci pentru ca imi spuneau ca plansul nu ajuta la nimic, ca e mai bine sa ma exprim in cuvinte si sa imi spun punctul de vedere. Asa ca am invatat sa imi blochez lacrimile, sa le consider semn maxim de slabiciune. Asa am devenit rationala si neinfricata. 🙂 Cu argumentele la mine tot timpul. Plangeam insa in perne si pe ascuns. Cum fac si baietii, astazi. Pentru ca in continuare mamele lor le spun ca baietii nu trebuie sa planga, trebuie sa fie tari.
Da, si eu am plans in copilarie, chiar daca mai mult pe ascuns.
Da, si eu plang astazi, si plang asa de bine si frumos, mai ales de cand am invatat ce bine ne face plansul noua tuturor – copii si adulti.
De cand i-am dat voie copilului meu sa planga si i-am spus ca e bine sa planga, de cand am plans alaturi de el si mi-am cerut iertare daca i-am gresit.
Parca in plansul meu de azi se aduna toata lacrimile nevarsate in copilarie si adolescenta si, odata cu ele, toate fricile si neimplinirile acelor varste. Plansul meu de astazi e sanatos si nu ma mai tem de el, nu imi mai rusine sa plang.
Sunt in continuare oameni langa mine care ma intreaba de ce plang, ce rezolv cu plansul. Si sunt oameni care ma lasa sa plang, pentru ca au inteles ce important este pentru mine.
Din ce motive plang?
Plang de bucurie.
Plang de emotie.
Plang de tristete.
Plang de necaz.
Plang de frica.
Plang pentru ca altceva nu stiu sa fac in anumite momente.
Si am o lista intreaga.
Ce simt dupa ce plang?
Ca sunt mai usoara.
Ca am mintea mai limpede.
Ca mi-a disparut o mare parte din frica. Simt curaj.
Nu va fie frica sa plangeti! Incurajati copiii sa planga! E forma de limbaj, de exprimare, de purificare.
Cand am plans cel mai tare, in ultimii ani:
In prima sarcina. Atat de mult mi-am dorit fetita mea si atat de multe erau amenintarile – placenta previa, lipsa lichid etc, incat am avut o perioada in care plangeam continuu.
De emotie, cand am luat-o in brate prima oara.
La fiecare aniversare a ei.
La fiecare aniversare a noastra, de casatorie.
Cand am stat in spital cu ea, deshidratata, cu adenovirus.
Cand am pierdut-o pe bunica mea, cel mai bun pamanteam asupra caruia am deschis ochii.
Cand nu am intrat la facultatea de jurnalism.
Cand a trebuit sa ma intorc la birou dupa 6 luni de la nasterea fetei mele. Plangeam in masina, la semafor, in plina vara, cand vedeam celelalte mame cum ies la plimbare cu copiii, iar eu tocmai o lasasem pe ea acasa.
Cand mi-am dat seama ca nu sunt facuta pentru viata de multinationala.
Cand ne-am mutat din casa de unde o adusesem pe micuta noastra de la maternitate si unde o masurasem timp de 1 an si jumatate. As fi plecat cu tocul usii marcat, daca s-ar fi putut.
Cand am aflat ca sunt insarcinata a doua oara. Am plans de frica, pentru ca mi se parea ca am o varsta prea inaintata pentru a aduce pe lume un alt copil. Ma vedeam deja la 60 de ani cu un copil de 20 de ani, pe care nu il mai puteam ajuta ca pe primul…
Cand mai am divergente cu sotul meu, pentru ca da, si noi mai avem divergente si mai exista momente in care devenim patimasi pentru ca nu reusim sa il convingem pe celalalt de punctul nostru de vedere.
Am plans la esecuri si mi-a fost greu sa le accept sau sa le spun si altora.
Lista ar putea continua.
Unele din motivele de mai sus pot parea hilare, altele pot parea minore, pe unele nu le-am trecut pentru ca ele insele au trecut in uitare si in insignifianta.
Probabil voi mai plange in viata asta. Dar nu ma mai tem, cum ma temeam in trecut.
Ceea ce am invatat in timp a fost sa imi sterg lacrimile, sa iau ceea ce ele imi dau mai bun – puterea si claritatea – si sa merg mai departe. Poate ca acesta este motivul pentru care eu vorbesc atat de putin despre probleme sau drame, ci mai mult despre solutii, iesiri sau recomandari. Problemele se duc o data lacrimile, raman caile de urmat ca sa putem descoperi ce e mai bun in noi si in ceilalti.
Pentru ca, la urma urmei, ceea ce ne dorim cu totii in viata aceasta, rostit sau nerostit, este sa fim sanatosi si fericiti!
Sa fim deci!
Sursa foto: aici
